În curtea interioară a fostei închisori din Sighetul Marmației, 17 trupuri umane, ce par carbonizate, fără chip și dezbrăcate, sunt pentru veșnicie încremenite, într-o tăcere de mormânt. Imaginea fiecărui trup surprinde, prin gesturi, o stare sufletească: un bărbat ridică mâinile a nedumerire, altul le ridică într-o rugă nesfârșită. O femeie „plânge”, alta inspiră resemnare. Undeva, în spatele lor, un trup gol, fără cap, cu o mână enormă, deformată, le arată tuturor direcția de mers – spre zidul sacrificării. Aici erau executați prizonierii de conștiință ai închisorii. Acest grup statuar – „Cortegiul sacrificării” – este simbolul actualului Muzeu Memorial al victimelor regimului comunist, în care a fost transformată fosta închisoare din centrul orașului.
Sâmbătă, 9 mai, de aici a pornit cel de-al 12 pelerinaj anual, de cinstire a memoriei victimelor coloniei penitenciare din anii 1948-64. Aproape două mii de credincioși greco-catolici și romano-catolici au parcurs drumul de la Memorial la „cimitirul săracilor”, aflat la periferia Sighetului. Acolo au fost „ascunse” în pământ victimele terorii bolșevice, din cauza căreia pușcăria a dat trista faimă a orașului de la graniţa de nord a României. Trupurile unor slujitori de frunte ai Bisericii (episcopii uniți Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu și episcopul romano-catolic Anton Durcovici), ale unor fruntași politici care au făcut România Mare, oameni de cultură, academicieni, țărani și muncitori, care nu s-au supus regimului „democrației populare”, și-au aflat, aici, odihna veșnică. Dar niciodată n-au avut morminte, cruci, ori vreun alt semn al trecerii lor la cele veșnice. Dumnezeu i-o fi ales pe ei să fie semințe puse în pământul patriei pentru a rodi în alt veac mai bun. Și, într-adevăr, în memoria lor lor, românii vin, an de an, de peste tot, pentru a le cinsti sacrificiul suprem pe altarul libertății de credință. Primul pelerinaj a fost organizat în 2003, când s-au împlinit zece ani de la deschiderea Memorialului.
Cu episcopii greco-catolici în frunte, alături de care s-au aflat episcopi romano-catolici, pelerinii au traversat Sighetul, într-o impresionantă desfășurare. Întreg traseul s-a transformat într-o adevărată cale a crucii. Rând pe rând, odată cu fiecare stațiune, s-au citit fragmente din literatura memorialistică și biografiile foștilor deținuți politici (Ioan Ploscaru, Tertulian Langa, Iuliu Hossu și alții), s-au rostit rugăciuni și s-au interpretat cântece religioase. Pe o vreme însorită superbă, și în spiritul actualei perioade pascale, pelerinii au schimbat vechea și trista amintire a suferinței, cu aura reînvierii creștine.
Momentul de maximă trăire spirituală s-a consumat pe terenul „cimitirului săracilor” – un teren al cărui contur reproduce pe cel al granițelor României. În pavilionul special amenajat, a fost amplasat altarul jertfei liturgice. Aici, în prezența înaltelor fețe bisericești, a fost oficiată ceremonia religioasă. Mesajul evanghelic ales a fost cel al bobului de grâu ajuns în pământ și care, dacă nu moare, rămâne singur, dar „dacă moare aduce multă roadă”. Pe seama acestui mesaj, episcopul romano-catolic de Iași, Petru Gherghel, a rostit cuvântul de învățătură, unul de excepție, o profundă analiză a semnificației martirajul celor care au preferat să-și dea viața, în fața terorii comuniste.
„Fidelitatea cea mai mare a fost cea lui Isus față de Tatăl. Aici, la Sighet, trebuie să vorbim de fidelitatea fraților noștri. Toți episcopii au rămas fideli credinței creștine, chiar dacă au suferit chinuri groaznice. Și totuși pe Isus l-a trădat un apostol. Nici unul din episcopii noștri însă n-a trădat, cinstind astfel măreția bisericii primare. Nu ne putem imagina creștinismul fără martiri. Culmea creștinismului este însă Învierea [în care este conținută] taina martiriului. La fel ca în cazul țăranului care îngroapă cele mai frumoase semințe. El jubilează însă: știe că [numai așa vor da roade]. (…) Am venit să ne rugăm pentru cei care zac sub acest petic de pământ [între care și Fericitul Anton Durcovici]. Pământul de aici este înnobilat de sânge de martiri. (…) Sighetul păstrează sanctuarul celor care și-au dat viața pentru noi, locul sacrificiului și mântuirii noastre”, a spus printre alte PS Petru Gherghel. Iar, în încheierea serviciului divin, PS Vasile Bizău, episcopul unit al Maramureșului a adăugat: „Sighetul este un loc de centru, la marginea țării, din perspectiva interesului pentru păstrarea memoriei martirilor noștri”, motiv pentru care, an de an, cu prilejul acestui pelerinaj, participanții trebuie să fie „purtători de speranță, pentru întreaga țară”.
Pe frumosul pietonal din fața Memorialului din Sighet, mă întrebam ce sentimente îi puteau încerca pe locuitorii orașului, cei care locuiau în vecinătatea închisorii de altădată. Cu siguranță, fiecare își vedea de-ale lui. În același timp, dincolo de zidurile groase ridicate la sfârșitul secolului XIX, semeni de-ai lor, oamenii care însemnaseră enorm pentru istoria României, treceau prin chinurile provocate de călăii regimului dejist. Cum ar fi putut fi altfel, când teroarea era la putere? Dar astăzi, când avem libertatea de-a circula oriunde în lume, câți ne gândim că martirajul acelor oameni este garanția că, indiferent ce spun alții, avem și noi eroi ai luptei împotriva instaurării unui regim politic diabolic? Am putea spune, a celui mai diabolic, după cel sovietic, în Europa secolului XX. Faptul că am văzut, după pelerinajul de sâmbătă, 9 mai, o mulțime impresionantă înghesuindu-se la intrarea în Memorial m-a făcut să plec optimist de la Sighet.
Sper ca lecția martirajului din obsedantul deceniu și jumătate să ajungă în manuale de istorie. Iar numărul participanților la pelerinajul de la Sighet ar trebui să fie, de la an la an, tot mai mare. Numai în aceste condiții despărțirea de comunism va fi fără întoarcere. Pentru că așa cum spune unul din martirii terorii bolșevice românești, Fericitul Vladimir Ghika: „Să nu ne uităm înapoi decât pentru a merge mai bine înainte”.