Cine se mai ocupă de agenda politică a viitorului?

Sunt convins că această întrebare merită să ne-o punem. Da data asta – la al patrulea președinte ales democratic – societatea civilă românească trebuie să-și dovedească vigilența, mai ceva decât în toți cei 25 de ani de la înfrângerea, în urma unei revolte populare, a temutei dictaturi ceaușiste. De-atunci, fiecare președinte a început prin a trezi speranțe, pentru ca, la revenirea în civilie, să fie conduși de reproșuri multe și puține realizări. În orice caz, de numele niciunuia, din primii trei președinți, nu se poate lega mult dorita schimbare la față a României postcomuniste. Și nu insist, spun doar că politica făcută „sub ei” nu s-a eliberat de mentalitălitățile și viciile activiștilor fostului PCR. Dar nici poporul  nu s-a eliberat de instinctul căutării protecției statului. De aceea, partidul comuniștilor bântuie încă, de-un sfert de veac, printre noi, ca manifestul lui Marx, în a doua jumătate a secolului XIX european. Nici nu ști de cine dai, unde te duci, cum o faci și constați cât de puțin ne-am despărțit de comunism.

Ion Iliescu – A început cu gândul la trecut și la planurile gorbacioviste de reformare imposibilă a comunismului. Dar, până la finalul celor două mandate și jumătate, a trecut de partea integrării europene și intrării României în NATO. Totuși, Iliescu n-a vrut în ruptul capului despărțirea de comunism. Cele patru mineriade o dovedesc cel mai bine. A fost președintele constituțional, sub aripa căruia s-a născut caracatița din democrația românească. Pe omul ăsta, amabil și orgolios, l-au învins nostalgiile. Datorită lui, ne-am ales cu o clasă politică dominată de foști activiști și securiști.

Emil Constantinescu – Copiii revoluției (oamenii renăscuți moral, spiritual și civic în decembrie 1989) au sperat că, după primul mandat și jumătate al lui Iliescu, el va da lovitura de grație comunismului. Dar nu numai că n-a legalizat lustrația clasei politice, prin impunerea Punctului 8 al Proclamației de la Timișoara (martie 1990), dar, la final, s-a recunosc și „învins”. A plecat de la Cotroceni, renunțând să se mai bată, încă o dată, cu urmașii lui Ceaușescu, spunând doar atât: „M-au învins”. Cine? Nu se știe nici până acum cu certitudine. Doar se bănuiește. Dar asta nu folosește nimănui. Odată cu mandatul lui, s-a ales praful și de Convenția anti-comunistă, în numele căreia a ajuns președinte.

Traian Băsescu – A fost primul președinte cu două mandate legate. Și cu șansa de-a fi președintele aderării României la UE. După un început vijelios, s-a comportat ca un comandant de vapor, ce-a fost pe vremea comunismului. Asta nu l-a împiedicat să joace tare politic, și nu numai, împotriva celor pe care îi știa cu amprente comuniste. Și s-a pus rău cu toată clasa politică. A fost un personaj napoleonean, care și-a dorit cu disperare să facă totul pe gustul publicului, dar a sfârșit prin a fi respins și chiar disprețuit. A lăsat totuși ceva în urmă: campania justițiară împotriva caracatiței românești. După cum se desfășoară însă, până în prezent, campania asta mai mult asmute populația împotriva clasei politice, decât provoacă înnoirea acesteia.

Klaus Werner Iohannis – După Băse, a ajuns la Cotroceni pe creasta unui tsunami electoral. Fostul primar de Sibiu și-a spulberat adversarul, V.V. Ponta, nu înainte de-a promite „o nouă politică”. Am înțeles: de dragul României, politica nu mai trebuie  făcută la televizor, nu cu certuri și injurii, ci veghind cu ochii deschiși la respectarea constituției, 24 din 24.

Ce observăm, după cinci luni, de la descălecarea lui Iohannis la Cotroceni? Noul președintele, cel care promitea să pună în practică, pas cu pas, ideile noii politici, a uitat de primul pas, despre care a vorbit în campanie: formarea unei noi majorități parlamentare, capabilă să-i aducă pe foștii săi colegi liberali la guvernare. Numai într-o asemenea eventualitate, și-ar putea urmări propria agendă politică a viitorului, așa cum a anunțat-o în campania electorală și în spiritul integrării reale a României în UE. Agendă politică pentru care, pe lângă limitarea rolului statului în economie, încurajarea inițiativei private, reforma administrativă (regionalizarea țării) și sincronizarea politico-economică a României cu UE, este nevoie de o nouă viziune constituțională.

Nu-mi imaginez că Iohannis s-a visat Carol I, crezând că are și el prerogativa numirii și a demiterii primului ministru. Eu cred că știa, înainte de 16 noiembrie, că nu va schimba guvernul de unul singur. După cum PNL-ul, în numele căruia a candidat, s-a dovedit neputincios, până acum, în a-i propune un plan în acest sens, ca parte a strategiei pentru agenda noii sale politici. Ne putem, deci, închipui că PNL+Iohannis n-au avut niciodată o asemenea strategie bătută în cuie. Dacă ar fi avut-o, era pusă în practică deja, pas cu pas, după victoria spectaculoasă din noiembrie trecut. Deci cu schimbarea guvernului ne-am lămurit. Prin urmare, noua politică va trebui să mai aștepte. Poate, un nou tsunami electoral.

Până atunci, se pare că cei mai importanți lideri politici ai momentului – în mâinile cărora ar trebui să fie agenda politică a viitorului nostru – n-au alte obiective decât cele pe termen scurt. Iohannis – să se facă mai bine cunoscut în lume, decât a fost ca primar. Ponta – să-și asigure, pas cu pas, bilele albe pentru câștigarea alegerilor din 2016. Puternic antrenat de ex-președintele Traian Băsescu, în gherila politică bucureșteană, Ponta pare mult mai determinat decât Iohannis. Nu iartă nimic. Pe președinte încearcă să-l dribleze, pentru a-și adjudeca el momentul decisiv al obținerii consensului statelor UE, pentru intrarea României în spațiul Schengen. Iar de la PNL fură idee după idee, doar, doar pune pe roate economia națională. Și dacă este mai activ și întreprinzător decât adversarii săi, nu-i nimic rău. Iar dacă vor apărea rezultatele așteptate de societate (!), cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine. Fiind, însă, un Ponta veritabil, și-a diminuat șansele de-a fi apreciat la Bruxelles (așa a fost mereu: conducătorii români au fost obligați să asculte mai mult de capitale străine decât de realitățile țării) cu aniversarea căderii celor trei ani de la căderea guvernului coaliției conduse de democrat-liberali, la 27 aprilie 2012. Atunci când trădările la vârful PDL au trecut moțiunea de cenzură, iar USL, care azi nu mai există, a preluat puterea. Iată un mod de-a fi, ca prim-slujitor al poporului, la fel de nesănătos ca anunțarea, recent, la Roma, de către soția președintelui, că, luna viitoare, familia prezidențială se va întoarce în Italia, dar la Vatican. Să fi ajuns d-na Iohannis purtătorul de cuvânt personal al președintelui? Altfel, nu-mi explic de unde „naivitatea” de-a se crede sursă de presă, pentru o vizită oficială a șefului de stat.

În încheiere, revin la societatea civilă. În viitor, mass-media, ONG-urile, organizațiile profesionale și civice, grupurile de analiză politică indepedente sau din fundații vor trebui să-și facă energic simțită prezența în dezbaterea publică. Altfel riscăm un nou eșec răsunător. Dacă greșelile politice, orgoliile necontrolate, populismul gregar (vezi ultima declarație a lui V. Ponta, prin care, practic, instigă populația împotriva hypermaketurilor și, în general, a pieței libere), privilegiile politicienilor și alte anomalii la vârful societății nu vor fi sancționate, pas cu pas, tsunami-ul din 16 noiembrie 2014 va rămâne, în istorie, ca o episodică răbufnire de mare amploare a voinței populare.