A fost suficient să apară Traian Băsescu la televizor, luni seara, să-și expună niște opinii despre mersul campaniei televizate anticorupție, pentru ca săptămâna Patimilor lui Isus să devină săptămâna patimilor politice. Totul s-a petrecut în spațiul comunicării publice. Bineînțeles, n-a fost o noutate, pentru noi. Cum nu mai poate fi o noutate faptul că serile încinse la televizor pot influența, a doua zi, în lumea reală. Unde numai pace și iubire nu e. E suficient să urmărești spectacolul străzii, să-i prinzi nervii întinși de 4×4, ca să te întrebi dacă nu cumva patimile politice de seara lucrează diabolic asupra spațiul public.
De luni, până vineri, deci, seară de seară, au urmat ședințele de desființare televizată a lui Băsescu, idee cu idee, până n-a mai rămas mare lucru din ce-a vrut el să spună. Numitorul comun a fost cuvântul „atac”. Băse a atacat justiția; Băse și-a atacat oamenii pe care el i-a pus în funcții mari. N-au fost doar opinii? Nu, atacuri. Libertatea de exprimare? Există doar în teorie. În realitate, este doar o formă fără fond. Păreri critice? Nu, atacuri la persoană. Prezumția de nevinovăție? Un „simplu” principiu de drept. Scrie doar în lege. Și-atunci ce-a mai rămas, la noi, din demnitatea omului intrat în coliziune cu Justiția, fără dovezi de vinovăție? Nimic altceva decât un preș de călcat în picioare. Totuși, șefa cruciaților anticorupție s-a arătat de parcă n-ar durea-o capul de tot ce se întâmplă în țara asta: „Totul e reglementat de legi. De spațiul public nu răspunde eu”. Bravos! Atunci cine mai apără condiția umană?
Așadar, ce-am observat săptămâna asta? Patimile ca suferințe au fost eclipsate, cel puțin în emisiunile tv, de patimile politicienilor. Patimile mântuitoare a fost date pe mâna altor patimi omenești, dar ca porniri nestăpânite și dușmănoase. Spectacolul televizat al patimilor politice m-a făcut să cred că, după sărbătoarea Învierii Domnului, politicienii și oamenii de presă nu vor fi mai conștienți de rolul important pe care îl au în societate, decât au fost până acum.
Poate, din cauza efectelor pe termen lung ale dictaturii ideologiei atee a PCR, societatea românească se zbate și astăzi, după 25 de ani de la despărțirea de comunism, în chinurile anormalității vrajbei continue între oameni. Cred că principala cauză este duplicitatea în care națiunea s-a obișnuit să trăiască, de câteva generații. Pe de o parte, ne declarăm credincioșii adevărați ai Bisericii, iar pe de altă parte, nici măcar marile sărbători religioase nu mai pot să ne ostoaie patimile. Ce mai poate face Biserica, cu rugăciunile, cu procesiunile ei calme și cu simbolurile sacre, prin care vrea să-i înduplece pe oameni să creadă că Dumnezeu îi vrea mai buni?
Dacă Dumnezeu n-a murit pentru unii, asta nu mai contează pentru alții. Este una din trăsăturile definitorii ale actualului spațiu creștin, în care emanciparea socială și arivismul materialist pun între parantezele relativismului conceptele fondatoare ale civilizației creștine. În ce privește România, dacă elitele ei nu-și vor potoli patimile nestăpânite și dușmănoase, ele vor slăbi nu doar solidaritatea civică și concordia națională, dar vor supune la grele încercări condiția umană, în fața provocărilor anunțate chiar și în aceste zile, din părțile conflictuale ale lumii acesteia.
Ajunși în Vinerea Mare, să ne rugăm lui Dumnezeu să ne întărească vigilența creștină. Creștinismul nu este o doctrină de mase, cum se fălea ideologia comunistă. Creștinismul se adresează omului, ca opțiune salvatoare de viață. Duşmanul creştinului este el însuşi, nu în afara lui. De aceea, vigilenţa este la rădăcina calităţii vieţii şi a relaţiilor omului şi luptă împotriva atracției pe care răul îl exercită asupra lui. A veghea atent și responsabil asupra propriei existențe înseamnă credința intimă şi profundă în victoria vieţii asupra morţii – simbolul Învierii Domnului.