Aseară, Traian Băsescu a dat o probă de politician curajos. Nu-l idealizez, ci încerc să-l iau aşa cum e, cu bune şi rele. Ei bine, de data asta a fost una bună. În interviul acordat postului tv B1, cel puţin fostul președinte a spus unor lucruri pe nume, despre care, după plecarea sa de la Cotroceni, nici un politician nu a îndrăznit să vorbească argumentat, clar și răspicat, într-o dezbatere publică.
Nu mă refer la opiniile de analist politic, gen „guantanamizarea României” sau că Rep. Moldova se îndepărtează de UE. Sau că Rusia va ajunge la gurile Dunării. Bătrânul căpitan are, cum altfel?, argumente la toate afirmaţiile sale, motiv pentru care ele trec imediat pe „breaking news”-urile posturilor de televiziune. Dar, în opinia mea, cea mai de luat în serios a fost cea despre campania mass-media „Cu mâinile încătuşate”. Că se vor găsi destui să spună că şi asta este una din seria băsesciană a afirmaţiilor trăznite, nu m-aş mira. Pentru mine, însă, este declaraţia pe care o aşteptam de mult, din partea unui politician important.
Plusurile şi minusurile fostului preşedinte le ştim cu toţii. Nu toţi însă suntem dispuşi să nu trecem cu vederea acele plusuri care îl fac pe Traian Băsescu politicianul cel mai comentat, de bine sau de rău. De data asta, cred că e vorba de un plus semnificativ, şi ar trebui luat în considerare. Şi cum să nu fim de acord că trebuie făcut ceva pentru a opri arestările preventive şi campania mass-media „Cu mâinile încătuşate”, atâta timp cât cel anchetat se bucură de prezumţia de nevinovăţie? Plecând de la această afirmaţie, ex-preşedintele a spus că prea mulţi judecători sunt la orginile lor profesionale procurori. Astfel, inculpatul, în instanţă, are în faţa lui un alt procuror, nu un judecător. Şi a mai spus că se impune o lege a responsabilităţii procurorilor. O lege cerută de mâinile încătuşate de astăzi, ce pot fi eliberate, cine ştie când?, după ce li s-a dovedit nevinovăţia.
Dacă Băse este sau nu răspunzător de radicalizarea luptei anticorupţie nu ştiu. Cred doar că el a pus ceva paie pe foc, restul l-a făcut sistemul. Dar am convingerea că a vedea zilnic oameni încătuşaţi şi duşi spre beciurile domneşti, fără dovezi de vinovăţie, înseamnă a ne obişnui cu încălcarea demnităţii umane de către exact cei care personifică justiţia umană. Aşa ceva s-a mai întâmplat, în România, în perioada 1948-1964. Şi cu ce ne-am ales? Cu toate elitele naţiunii distruse, din mediul rural, până la Academie – în toată adunarea naţională. Nu văd de ce am repeta, după 50 de ani, cea mai neagră experinţă politico-justiţiară de pe meleagurile carpato-danubiene.
Ne place, nu ne place, Traian Băsescu nu şi-a spus ultimul cuvânt în politica românească. În condiţiile în care, în aceste zile, VIP-uri ale vieţii publice nu vor să se pună rău cu justiţia, criticile lui Băse, despre modul în care se face necesara justiţie, par idei trăznite. Pentru că nu sunt mulţi care au curajul de a critica, şi mai puţini o fac convingător. Asta pentru că la noi, în locul opiniilor ferme, mulţi comentatori preferă clişeele de interpretare, prefabricate de alţii sau născute din frică de sistem.
Uneori, însă, de preferat e să ai idei trăznite, ce pot îndrepta lucruri strâmbe din societate, decât să te încăpăţânezi să susţii idei fixe (la modă), doar pentru că aşa fac cei mai mulţi, şi fără a evalua consecinţele. Totul e să existe climatul favorabil dezbaterilor folositoare întregii societăţii. Sună bine, dar ştiu că mulţi şi-ar pierde pâinea, dacă s-ar normaliza viaţa noastră socială.