Nici n-a apucat bine Klaus Werner Iohannis să-și intre în rol, că s-au găsit deja simpatizanți de-ai săi în stare să-l vadă mai mult rege, decât președinte. Este tipul de reacție tipic românească, din bagajul genetic al neamului. Ne place de un conducător, ori avem vreun interes anume să-l periem, gata!, îl facem și ce n-a visat el vreodată să fie. De exemplu, îl comparăm cu cele mai cunoscute personaje istorice. Cum a fost nu mai departe decât Ceaușescu, cel care pentru propagandiștii săi era viteaz ca Ștefan cel Mare și înțelept ca Mircea cel Bătrăn. Chiar și Burebista avea ceva legături de sânge cu dictatorul. În fapt, statul ceaușist era continuatorul statului burebistan, așadar cu o vechime de exact 2050 de ani. La polul opus, am avut conducători care au fost trădați fără nici un scrupul patriotic. Trebuie să recunoaștem: ne bucurăm de trista faimă că putem trece ușor, fără apăsări morale, de la o extremă la alta, când vine vorba de convingerile politice și iubirea pentru conducători.
Într-o perioadă în care societatea noastră a ajuns la faza acută a crizei politice, datorită corupției la vârf, iată că alesul de la 16 noiembrie a mișcat, după nici un semestru, convingerile unora din alegătorii săi. Ce-i mână pe dânșii să fie atât de convinși că Iohannis seamănă cu un monarh mai mult decât cu un președinte? E o întrebare grea, la care prefer să las cititorul să caute răspunsul. Mie unuia mi se pare că este vorba de tradiționala noastră grabă de-a ne pune bine cu cineva cu putere. Este numitorul comun ce leagă, peste veacuri, generațiile între ele. Așa că nimic nou cu „Iohannis rege”. Nu-mi permit să vorbesc de interese materiale – ăstea trebuie dovedite. Sunt, însă, depășit de graba asta. Mă așteptam, cel puțin din partea tinerei generații, la mai mult simț critic. Mai ales în condițiile de astăzi când, spre deosebire de alte vremuri, tânăra generație este liberă să se plimbe în lume, să-și dorească ce vrea și să vorbească ce-i trece prin cap. Dar de ce tocmai „Iohannis rege”, nu înțeleg și pace!
Eleganța lui Iohannis (atunci când nu-și aruncă paltoanele) e un lucru recunoscut și de cei care nu l-au votat. La fel ca și gustul lui pentru mașinile de lux. Vorbirea domoală și discursurile citite, hm, acceptabile. Acceptabile cu mesajele lor (importante pentru țară) cu tot, deși încă mai păstrează tonul electoral de acum patru luni. Oricum, talent oratoric și discurs memorabil nu le pot avea toți aleșii. Vizitele în străinătate, deși nu mi s-au părut strălucitoare, ar putea deschide, mai târziu, porțile ferecate de până acum. Iar în ce privește respectul față de partenerii pe care îi are la putere, da, ăsta e un lucru mai nou la noi, și merită evidențiat. Dar, până când?
Și-atunci, de unde convingerea că avem un șef de stat atipic, mai rege decât președinte?
Nu este prima dată când îmi exprim opinii despre actualul președinte în exercițiu. Odată, nu demult, chiar i-am mai dat încă trei luni, ca să mă pot convinge că este candidatul de dreapta liberală, pe care l-am votat la 16 noiembrie. Și n-am a-i reproșa altceva decât faptul că n-am remarcat să fi început noua politică, pas cu pas, de care vorbea atât de apăsat în campanie. În schimb, și în același timp, adversarul său din alegerile prezidențiale și-a consolidat respectul de care se bucură din partea președintelui, dar și puterea executivă, datorită bâjbâielilor liberale din opoziția parlamentară. Și-atunci, de ce n-a apărut primul pas, pe care l-am fi așteptat din partea președintelui intrat în istorie cu cel mai mare succes electoral, după aderarea României la UE? Poate de vină e vreo socoteală de-acasă, de la Sibiu?, ce nu s-a potrivit cu cea din târgul Bucureștilor. Sau poate că „zăngănitul de cătușe” i-a bruiat violent imaginația și cheful de muncă în Palatul Cotroceni. Oricum, nimeni nu a ținut cont de indicația sa de a înceta zăngănitul.
În fond, ce așteptăm de la președintele nostru? Evident, „România lucrului bine făcut”. Dar, pentru asta, să ne spună și nouă ce agendă de măsuri vrea să negocieze cu puterea legislativă, pentru ca, în 2019 (adică peste numai patru ani și nouă luni), să vorbim despre treburile bine făcute până atunci. Vrem, nu vrem timpul trece și nu iartă pe nimeni, și nici doar cu atitudini regale nu cred că vom avea mare lucru de vorbit.