Oare ce ar răspunde românii la o asemenea întrebare: cum apreciați cele 100 de zile de la venirea președintelui Klaus Iohannis, în fruntea statului român? Probabil, susținătorii săi vor aprecia că pentru președintele ales într-o manieră triumfătoare, la 16 noiembrie 2014, a fost doar timpul acomodării cu înalta funcție și intrării în ritmul de lucru necesar. Neutrii vor spune că, în sfârșit, calmul și liniștea s-au instalat în relațiile insituționale între Președinție, pe de o parte, Guvern și Parlament, pe de altă parte. La rândul lor, adversarii vor adăuga doar că președintele a avut o singură obsesie, aceea de a-și dori un alt guvern („guvernul meu”) la Palatul Victoria. Pentru un observator străin de patimile politice românești, mai mult să sigur, cele cele trei variante de răspuns ar fi, împreună, cea mai lucidă apreciere a celor 100 de zile cu Iohannis președinte. În ce privește „guvernul meu”, pentru destui români, acesta ar fi de înțeles așa cum l-a definit președintele însuși: guvernul PNL, cel care l-a sprijinit, politic și programatic, în campania electorală.
O situație deosebită ar fi la Sibiu, unde Iohannis fost primar 14 ani. De data asta, într-un fel, lucrurile ar fi mai simplificate, pentru că ar exista (în mod semnificativ) doar susținători și adversari ai săi. Susținătorii vor reaminti că primarul Iohannis a început să „lucreze” eficient doar când a avut de partea sa legislativul local, fie prin acord cu adversarii (PSD), fie după ce electoratul sibian i-a asigurat majoritatea consilierilor locali. Mai dificil ar fi cu adversarii sibieni. Pentru că, o dată, adversarii lui Iohannis au fost, în plan local, cei de stânga (PSD), dar care l-au sprijinit (prin acord politic) în timpul guvernării Năstase (2000-2004), pentru ca în următorii opt ani să se întoarcă împotriva lui, iar, în 2012, să redevină aliați, în USL. După cum adversari i-au fost și partidele de dreapta (PNL), din 2000, până în 2009, și PDL, începând din 2004 până în 2014. Cu asemenea fluctuații derutante de opțiuni, din partea partidelor politice, probabil că mulți sibieni ar putea să se abțină de la comentarii despre actualul președinte. Cel mult concluzia lor ar fi: președinția nu-i ca primăria. Punct și de la capăt. Sceptici cum sunt s-ar mulțumi să spună că actualul președinte așteaptă formarea unei noi majorități parlamentare (Cum? Tot cu soluții imorale?) sau rezultatul alegerilor generale din 2016. În ambele cazuri, însă, efectul triumfătorului „16 noiembrie” nu numai că nu s-a simțit în cele 100 de zile trecute, în mersul treburilor interne, dar ar mai avea destule zile de așteptat.
După mine, cele o sută de zile cu Iohannis președinte nu sunt relevante, pentru că nu au adus o schimbare majoră, în societatea noastră. Scandalul politic întreținut de mass-media aservite politic, în timpul mandatelor Băsescu (în special al doilea), n-a fost decât o continuare a luptei (începută în 1991) dintre facțiunile ascunse ale PCR, conservatoare și liberală, trecute în FSN și reinventate, mai târziu, în FSN-PDSR și FSN-PD. Această luptă s-a ascuțit odată cu aderarea României la UE, la 1 ianuarie 2007. Lupta fără limite morale și civice a amestecat partidele în alianțe împotriva firii, doctrinele și oamenii politici, în idei încâlcite. Cu greu poți identifica astăzi un politician convins de o ideologie sau cunoscător al esențelor ideologice de stânga și dreapta. Aparent, Iohannis a scăzut temparatura la care se poartă acest război de gherilă politică. S-ar putea, însă, să fie doar liniștea dinaintea unei noi perioade furtunoase, pe fondul zgomotoasei campanii justițiare împotriva caracatiței autohtone. Flacăra războiului politic este însă întreținută de faptul că nu avem clasă politică formată și organizată pe convingeri morale, civice și culturale. Din vremurile fanariote, interesul poartă fesul, la noi. Asta a devenit amprentă națională și niciunul din marile evenimente istorice, de atunci încoace, nu a reușit s-o schimbe, în materie de politică autohtonă.
Mergând pe ideea că este sincer și bine intenționat, președintele ar trebui să fie conștient că acesta e războiul în care el a intrat purtat pe aripile gloriei lumești. Nume grele ale istoriei României nu i-au pus capăt, generații după generații. Ce putea să facă Ioahnnis, în doar 100 de zile? Eu unul i-aș mai da 100 de zile, dar cu o sugestie: pentru că tot se împlinesc, în acest semestru, 200 de ani de atunci, să studieze profund cele 100 de zile ale lui Napoleon Bonaparte, ultimele în fruntea imperiului pe care l-a clădit. Va înțelege perfect, unde poate ajunge un conducător atât de iubit de mase, dar neînțeles sau trădat de cei din anturajul său politic. Ca să nu mai vorbesc de manevrele altor puteri europene, de regulă, neprietenoase intereselor naționale. Deocamdată, în aceste 100 de zile, tăcerea nu i-a hrănit idei simple, de comunicare pe subiecte cunoscute, așteptate sau bune de știut de poporul care l-a ales. A dovedit-o, mai ales după recentul Consiliu european de la Bruxelles, neștiind că, în materie de politică, orice idee mare n-are nicio șansă de reușită, dacă nu impresionează poporul. S-a mulțumit să vorbească triumfător din capitala Europei despre viitoarea independență energetică (posibilă) a UE față de Rusia. Or, în capitala României, cu excepția controversatei interpretări a predecesorului său, acest subiect de esență istorică a trecut abia amintit. Cam puțin, după 100 de zile!
