Amintiri despre sfârșitul epocii Dej

La 19 martie s-au împlinit 50 de ani de la moartea primului lider maxim al comunismului românesc, Gheorghe Gheorghiu-Dej. Nu știu ce mai învață, astăzi, copiii despre el, dar eu, când mă gândesc la anii de școală generală, îmi vin în minte primele pagini de manuale – cu poza lui Dej – și chipul lui pe perete, deasupra tablei, sau cele 9 tablouri cu membrii Comitetului central al PMR, purtate cu ocazia sărbătorilor populare de 1 mai și 23 august. Eram atât de obișnuiți cu aceste imagini, încât nici nu le mai vedeam. Totuși, în sălile de clasă, Dej atârna pe pereți, cu fața ovală, frunte înaltă și zâmbet reținut, dar privirile noastre îl ocoleau. Cei 9, cu Dej în frunte, erau purtați de brațe muncitorești la demonstrații, dar numele lor nu ne erau cunoscute. (Mai târziu, am aflat că și Ceaușescu fusese printre ei, undeva la capătul șirului de CC-iști.) Nu ne durea capul pe noi să știm cum îi cheamă!

Despre Dej, în afara tabloului din școala generală, am aflat, cu un an, doi, înaintea morții lui, că era tatăl celei care interpreta rolul iubitei lui Tudor Vladimirescu, în filmul dedicat conducătorului răscoalei de la 1821. Numele ei era Lica (de la Vasilica, cred) Gheorghiu. Actrița mi se părea prea corpolentă pentru rolul unei tinere îndrăgostite, fie și de liderul pandurilor. Știam că povestea fusese scrisă de vecinul meu de cartier, Paul Constant, scriitorul pe care îl urmăream atent și discret, ori de câte ori pleca de acasă, îndreptându-se cu pași rari, fumând din pipă, la fosta cârciumă, renumită la vremea aceea, de pe calea Rășinarilor. Am rămas totuși cu o amintire plăcută despre „Tudor”. Primul meu film istoric. Prima întâlnire cu istoria filmată a românilor. Mai târziu, mi-am pierdut încrederea în asemenea scenarii. Oricum, cu „Tudor”, sibianul nostru, Paul Constant, a fost, pentru o epocă puternic marcată de cenzurarea culturii de dictatura proletară, un scriitor (și scenarist) inspirat de istoria națională, mai realist decât alții care i-au urmat.

De la o vârstă destul de fragedă, realitatea m-a ținut la curent cu ce însemna Dej pentru țară. Oamenii mari de jurul meu s-au simțit fericiți după ce el a rezolvat plecarea „rușilor” sau după ce a respins „planul rusului Valev”, apărut în paginile principalului organ de propagandă al regimului, „Scânteia”, conform căruia România ar fi trebuit să devină fermierul lăgărului comunist. În orice caz, maturii fuseseră tare speriați, ca de un mare pericol. Dar nervul naționalist le-a fost întărâtat de marele conducător. Cel care, în anii 50, a patronat asasinarea elitelor românești, de la vlădică la opincă și până la mulți dintre nemuritorii academicieni, care a electrificat țara, dar a și colectivizat-o cu forța, și care a pus capăt ocupației sovietice. Timpul, însă, n-a mai avut răbdare cu el, și, într-o zi de martie, Dej pur și simplu a murit. Ca tot omuˈ. S-a întâmplat după o vizită tovărășească la Moscova. Poporul comunizat de el l-a plâns și a pus vina pe ruși. Atunci a încolțit și în mine ideea că de la ruși nimic bun nu poate veni. Dar m-am cam răzgândit, după ce am descoperit marea lor literatură. În fine, în 1965, așa gândeam, influențat, evident, de lumea în care trăiam. „Dej i-a dat afară din țară pe ruși și a respins planul Valev”, îi auzeam pe mulți cetățeni ai patriei socialiste treziți de orgoliul naționalist. Sub conducerea lui Dej, însă, învățătoarea mea ne spunea să nu mergem la biserică, pentru că eram urmăriți și puteam fi dați afară din școală. Sub el, colectivizarea s-a făcut cu pistolul la tâmplele (albite ale) țăranilor noștri și tot sub el au murit numeroși deținuți politici, oameni de seamă ai culturii, slujitori ai celor două Biserici naționale, țărani și proletari. Despre asemenea subiecte, nu-mi amintesc să fi auzit comentarii, la dispariția „marelui Dej”. Frica le-o fi spălat oamenilor creierii, în timpul terorii dejiste (1948-1964). De fapt, frica asta și convingerea că, totuși, Dej i-a scăpat de ruși au dat apă la moara fatalismului românesc. Consecința a fost că aceeași oameni și-au bocit conducătorul dispărut, purtați de tradiționala adversitate față de ruși, preferând să facă uitate crimele regimului GG-Dej.

În amintirile mele vechi de 50 de ani, mai port și vagi impresii despre dezbaterile domestice pe seama urmașului lui Dej. Se vorbea de Ion Gheorghe Maurer. Sigur, ținuta domnească a prim-ministrului de-atunci le amintea multora de vechii politicieni ai României monarhiste, majoritatea lichidați în pușcăriile regimului Dej. Nostalgia asta, însă, nu i-a ajutat la nimic. Jocurile erau făcute sus, ei puteau spera orice jos. Au vorbit, deci, cât au vorbit între ei, și, până la urmă, au tăcut mâlc, după ce au auzit că urmașul lui Dej nu va fi Maurer, ci Nicolae Ceaușescu. „Ăla de la coada șirului cu tablourile purtate de 1 mai și 23 august”, explicau cu sârg orășeni de-ai noștri, unii cu carnet roșu de partid, dar cu puține convingeri comuniste. Cei mai mulți habar nu aveau nici măcar atât, în acel martie răcoros din ˈ65, despre tânărul stalinist, ajuns peste noapte șefuˈ dictaturii proletare românești. Dar, peste numai șase ani, s-au lămurit la ce visa el. Între timp, tânărul stalinist scorniceștean își cucerise poporul cu discursul naționalist bine ticluit, după invadarea Cehoslovaciei în ˈ68, de armatele comuniste conduse de sovietici. Mulți ani după, ne-am dat seama că, în anii lui, ce au urmat tezelor sale din iulie 1971, Ceaușescu – omul cu priviri șirete și minte isteață, ridicat de la talpa țării, de regimul comunist -, cu toate vorbăria lui demagogică și împiedicată, ne-a arătat la toți cum se ocupă o țară de un regim politic condus de un lider autoritar: iubind puterea ca pe sine și mințind cu apăsare diabolică poporul. În ce privește dictatura lui Dej, ea a fost, la început complet ignorată de dictatura lui Ceaușescu. Pentru ca mai târziu să fie, pe ici pe acolo, înfierată temperat, cu adieri de mânie intelectuală bine cenzurată.

Amintirile de acum 50 de ani s-au cuibărit în mintea mea, pe nesimțite. La un moment dat, mi-am dat seama că era prea târziu să le fac necesare completări și eventuale corecții. Și au rămas așa cum s-au format singure, în mintea mea de copil și adolescent. Viața nu mi-a îngăduit să fie altfel. S-a întâmplat la fel cu mulți dintre tinerii de-atunci. Lumea ne trăgea inconștienți după ea, cu slăbiciunile grele și idealurile utopice, cu percepțiile duplicitare și ambițiile ei deșarte cu tot. Eu unul doar am păstrat aceste amintiri, lăsându-mă purtat pe făgașul vieții. Cu cine să mai fi vorbit, în anii studenției, ai cincinalelor în patru ani și jumătate sau ai întrecerii nebunești-socialiste pe câmpia muncii, despre sfârșitul epocii Dej, și cum a fost posibil s-o urmeze o dictatură și mai primitivă?

Noroc că Adevărul nu ne-a uitat. El ne-a trezit la realitate, târziu, e drept, dar a fost mai bine așa. S-a întâmplat în decembrie 1989. Atunci l-am redescoperit pe Ion Gheorghe Maurer. De la fostul prim-ministru al lui Dej și ministru de Externe al lui Ceaușescu, am aflat că el însuși a refuzat să preia puterea după dispariția primului „tătuc”. O fi preferat să meargă la vânătoare, după cât l-o fi obosit construirea socialismului… Și totuși, datorită lui România s-a deschis puțin, între ˈ68 și ˈ72. Apoi a dispărut din prim-planul vieții publice, dar a trăit bine mersi, departe de ochii lumii, până în 2000. Departe și de planurile megalomanice ale „tânărului energic”, pe care l-a adus la putere după Dej. Avea 98 de ani, când a murit. S-o fi gândit el oare, în cei 45 de ani, de după înscăunarea celui care avea să fie condamnat la moarte și executat (de câțiva dintre tovarășii lui apropiați!), într-o zi de Crăciun, la românii care, în ˈ65, și l-au dorit conducător, bănuind că era mai luminat decât Dej? Putem doar să ne imaginăm că IGM a avut destule motive să regrete gestul său din 1965. Dar cu ce folos? Poporul român e de mult obișnuit să fie mințit de proprii conducători, ca să-l mai preocupe asemenea detalii ascunse (de cine?) ale propriei lui istorii.