Discuțiile publice despre mineriada din iunie 1990 sunt nu doar tardive, ci și revoltătoare. A trebuit ca Europa să ne atragă atenția că omuciderea nu se prescrie, pentru ca noi să redeschidem acest „X Fileˮ al istoriei recente. Dar nu facem decât ne prindem iar în dialogul surzilor. Căci asta facem de 25 de ani: nu suntem în stare să ne auzim unii pe alții. Unii vor dreapta judecată a represiunii minerești criminale, împotriva a ceea ce mai rămăsese din manifestația din Piața Universității. Alții spun că nu mai e nimic de cercetat, pentru că minerii au venit de capul lor (de parcă CFR-ul era al minerilor!), pentru a salva Bucureștiul de bandele legionare. Ce poate fi mai revoltător, decât să spui vorbe goale în locul adevărului de care națiunea are nevoie?
În acest timp, Iliescu spune că el n-are nicio vină. Omul acesta rămâne campionul absolut al minciunii politice, din România postcomunistă. Și n-ar trebui să ne mirăm: știm doar că asta a învățat la școala inițierii bolșevice. Deși, în iunie 1990, era deja președintele ales al unei țări, în care, prin tradiție, cine are putere are comportament de suveran, el neagă ilegalitatea „ordiniiˮ făcute de mineri în Capitală, pentru care, atunci, le-a mulțumit din suflet. Aici nu mai este vorba de ce cred alții despre noi. Nici măcar de simțul național al dreptății. Aici este vorba de o relație simplă între responsabilitățile asumate de cei care ajung să ne conducă și capacitatea societății de a taxa derapajele acestora. Este clar că între cele două entități sociale se află bariera minciunii, pe care niciuna din părți nu are determinarea de-a o depăși, în favoarea adevărului.
Trăim într-o societate în care fiecare cetățean are dreptul exercitării unui vot, indiferent ce înțelege el prin puterea acestuia. Democrația pe asta se bazează, dar de aici se trag și cele mai mari riscuri ale ei. Pe de o parte, cei care vor puterea nu mai știu ce și cum să mintă, pentru a primi cât mai multe voturi. Pe de altă parte, omul își dă votul celor care promit orice, numai să fie conform așteptărilor lui. Cum ieșim din această capcană a democrației? Sunt teorii care susțin că sufragiul universal e de vină, pentru că aparținând tuturor e lipsit de inteligență. Alte teorii, dimpotrivă, susțin că numai sufragiul universal asigură emanciparea generală a oamenilor și implicit eficiența democrației.
Adevărul este că fiecare națiune învață democrația pe propria ei piele. În ceea ce ne privește, istoria României are mai multe dosare din seria „X Filesˮ, decât din seria celor închise cu pecetea adevărului. Minciuna la vârful societății le-a creat, dar ne-a și alterat existența, generație după generație. Și, dacă ne angajăm la o judecată simplă, numai în ultimii 25 de ani, s-au strâns deja o mulțime de adevăruri ascunse în „X Filesˮ, care nu ne lasă să ne bucurăm de democrație: teroriștii revoluției; „procesulˮ Ceaușescu, în ziua de Crăciun; cele cinci mineriade; privatizarea economiei socialiste; vânzările en-gros din avuția națională; selectarea candidaților și finanțarea partidelor politice; parlamentarismul creator de privilegii, nicidecum de obligații în fața societății; jaful la urnele de votare. N-am auzit pe nimeni, și mă gândesc la cei mari și tari, responsabili de soarta societății, să spună – post factum, evident: „Îmi pare rău. Am greșitˮ. Nu, ei o țin una și bună că și-au făcut datoria, că nu s-a putut altfel (decât mințind, deci), că vinovățiile au aparținut altora și lucrurile erau mult mai complicate decât a fost percepția populară. Așa au fost românii îmbrobodiți, mereu și convingător, de proprii lor conducători. Când adevărurile au apărut, a fost prea târziu. De unde, atunci, respect față de politică, spirit și atitudine civice la români?
Toate aceste adevăruri ascunse, și altele cîte-or mai fi, vor rămâne (ca și altele mai vechi) pierdute pentru totdeauna. Ele, însă, vor continua să paveze cu sacrificii drumul prin istorie al națiunii.
