Multe s-au spus, în recenta campanie publică privind lămurirea poporului de necesitatea orei de religie, pentru tineri și copii. Prea puțin însă s-a discutat despre obiectivul orei de religie. Și ce ocazie era mai bună, decât Postul Mare, în care ne aflăm? Este o materie opțională, dar ce se urmărește cu ea? Am auzit nenumărate opinii doar despre comportamentul bunului cetățean. Așadar despre etică. Confesional s-a discutat cu bune intenții, dar cu tendințe ușor de deslușit.
Cineva spunea apăsat: „Ce ne învață evanghelia? Să nu furi, să nu minți, să nu ucizi. Ce e rău în asta?ˮ Deci, poruncile evangheliei sunt cele din Decalog… Și nu cred că e singurul părinte care nu deosebește Vechiul Testament de Noul Testament. Nicio vorbă despre „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți!ˮ sau „Iubește, și fă ce vrei!ˮ, poruncile care au schimbat cursului istoriei omenirii, acum două mii de ani. Ce mai înseamnă ele, în actuala societate? Mai pot salva lumea de războiul fratricid, ce pare că a pus stăpânire pe lumea de astăzi? Numai Dumnezeu știe.
Din ce-am urmărit în mass-media, mai toate intervențiile specialiștilor, în materia religiei, au venit din partea clerului BOR. Să înțelegem că numai teologii creștin-ortodocși au avut ceva de spus? Cine, la noi, se mulțumește să audă că religia este o chestiune de identitate națională, crede că totul a fost în regulă. Dar pentru o țară, în care statul se mândrește cu numărul mare de culte recunoscute, ca o dovadă a tolerenței sale religioase, realitatea pare a fi cu totul alta.
Or fi majoritari cetățenii etnic-români, iar, între aceștia, majoritatea de religie creștin-ortodoxă, dar ce facem cu ceilalți? Contează opiniile lor? Rămâne să vedem ce se va alege de națiunea civică (formată din toți cetățenii, indiferent de etnie și credință religioasă), de care amintea președintele Iohannis, într-unul din primele sale discursuri publice, ca de o țintă a mandatului său.
Până la urmă, ar trebui să ne întrebăm cu toții: la ce folosește ora de religie? Evident, ca materie nou apărută în programele școlare postcomuniste, merită atenția societății. Personal, nu mi se pare că totul trebuie pus pe rolul etic al religiei. (Și ateismul poate cultiva o etică la fel de bună.) Religia este mai mult de-atât. Școala ar trebui să pregătească viitorul adult să înțeleagă ce înseamnă a fi religios, ateu sau agnostic în viața omului, și cât de sensibil influențează asta conviețuirea socială. Ce să mai vorbim de capacitatea de a înțelege/analiza/contrazice marile teorii privind apariția vieții pe pământ: creaționismul și evoluționismul. Acestea pot fi, pentru unii, super-subiecte. Totuși cea mai populară religie din România moștenește, de la evrei, și se bazează pe creaționismul divin.
Ar mai fi multe de spus. Subiectul nu e ușor de expediat. Deocamdată, după cum s-a derulat campania de informare/dezbatere despre ora de religie, nu putem fi siguri că vom lua viitorul examen la proba național-civică. Sunt sceptic, pentru că neamul meu e sceptic. „Fă ce zice popa, nu ce face popa!ˮ, sunt îndemnate generații, după generații, din convingerea că merită să trăiești astfel, adică duplicitar, ca o practică verificată de părinți și de părinții părinților lor… Și nu doar atât. Câte vocații în slujba bisericii (a cultelor, în general) vor fi trezite, în sufletele fetelor și băieților de astăzi, de această oră de religie? Sau cum vor descoperi ei pacea interioară prin meditații și rugăciuni? Dar filocalia?
Nu ne rămâne decât să sperăm că această unică oră, pe săptămână, va purta cu sine suficientele și necesarele responsabilități, astfel încât națiunea civică să se bucure, cândva, de Schimbarea la Față a României…
