Aceasta mi se pare soluţia ideală a ecuaţiei cu mai multe temeri, decât necunoscute: studiul religiei în învăţământul de stat. Aşadar, locul cel mai potrivit pentru studiul religiei este lăcaşul de cult. Iar programa şcolară să includă studiul istoriei religiilor. Altfel spus, cultul religios să-şi exercite menirea: pregătirea spirituală, în timp ce şcoala să asigure învăţătura necesară disciplinării minţii, educării/formării judecăţii sănătoase şi acumulării de cultură generală. La toţi copiii, indiferent de opţiunile religioase ale părinţilor. Sau ale lor, la maturitate. Acest mod de abordare a subiectului este conform dictonului creştin: „Daţi-i lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu şi cezarului ce-i al cezaruluiˮ. Celebra zicere a lui Isus din Nazaret ne luminează căile educaţiei şi nu avem de ce amesteca pe cea religioasă cu şcoala laică, ca la începuturile învăţământului de stat.
Nu există ceva mai clar şi realist spus, în acest domeniu. Mergând pe principiul separării celor cereşti de cele pământeşti, Evanghelia ne obligă, în fapt, să alegem: vrem învăţământ religios confesional sau pedagogic? Şi ajungem de unde am plecat: confesionalul nu poate aparţine decât cultului, pedagogicul – numai şcolii. De aici ar trebui să înceapă orice dezbatere. Pentru că, în România, avem mai multe culte religioase, nu doar cel creştin.
Creştineşte vorbind, biserica este o societate alternativă (opţională). De la apariţie, existenţa ei este legată de denunţarea păcatului personal şi social al egoismului, propunând ca mod de viaţă idealul evanghelic al fraternităţii şi solidarităţii între oameni. Altfel spus, biserica propune o cunoaştere adevărată, aderentă şi coerentă a misterului lui Dumnezeu. Cum? Prin voinţa proprie fiecărui om, hrănită cu har divin şi rugăciune. Crede cineva că „reţetaˮ asta de salvare a omului de egoism poate fi predată şi învăţată, între orele de matematică şi geografie? În asemenea condiţii, cum l-ai putea convinge pe un copil, chiar şi pe un adolescent de astăzi că viaţa omului este chemarea la iubire şi comunicare cu Dumnezeu, prin aproapele?
Asemenea idei par simplu de înţeles, numai că, la noi, nici măcar nu intră în discuţie. O dovedeşte dezbaterea publică, din aceste zile, pe tema opţiunilor religioase ale elevilor. Se vorbeşte înfocat pe două voci: pro-ul dreptcredincios şi opoziţia lui raţionalistă. Probabil, din cauza fricii de corectitudinea religioasă. Asta ar însemna să fie aduse în discuţie toate cultele religioase, nu doar cultele creştine. Or, în România s-ar putea să existe cam toate religiile pământului. În condiţiile respectării libertăţii de credinţă, o astfel de realitate ar încurca mult vederile tradiţionaliste şi calculele guvernanţilor. Soluţia democratică de evitare a oricăror devieri de la dreapta judecată este ca statul nostru laic să-şi ridice mâinile de pe învăţământul religios. Are destule de tras, cu fondurile destinate cultelor… De învăţământul religios s-ar ocupa cultele, asigurându-i existenţa cu sprijinul moral şi material al comunităţilor, în frunte cu preoţii, pastorii, toţi slujitori lui Dumnezeu (acelaşi pentru majoritatea credincioşilor din România).
În concluzie, aşa cum ne învaţă Nicolae de la Rohia (Steinhardt), eruditul monah, trăitor al revelaţiei creştine în condiţiile terorii din puşcăriile comuniste:
„Biserica să nu se amestece unde nu-i şade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie
cele duhovniceşti spre întărirea noastră.
Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare
la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţeiˮ.