Miercurea trecută a fost, pentru creștinii catolici, de rit latin, Miercurea Cenușii. Zi de meditație asupra vremelnicei existenței omului, zi de reculegere și abstinență severă. În fapt, atunci a început Postul Mare al Învierii Domnului Isus Christos. Luni, 23 februarie, începe și pentru creștinii de rit oriental, ortodox și greco-catolic, același Post Mare. Această anomalie temporală decurge dintr-una ascunsă înțelegerii noastre comune, respectiv sărbătorirea în zile diferite a Sfintelor Paști, pentru cele două culte creștine. Calendarul e de vină, se pune. În fapt, schisma s-a produs după adoptarea calendarului gregorian, în locul celui iulian (considerat depășit de cercetările astronomice), la sfârșitul secolului al XVI-lea, prin decret al Papei Grigore al XIII-lea. Totuși, multe popoare au folosit în continuare calendarul iulian. România, inclusiv BOR, a trecut la calendarul gregorian în 1919. În 1927, însă, BOR s-a solidarizat, numai în privința calculării zilei de Paști, cu bisericile ortodoxe care nu trecuseră (din motive dogmatice) la calendarul gregorian. Ulterior, hotărârea a fost consfințită cu prilejul consfătuirii pan- ortodoxe din 1948, la Moscova. Un „amănunt” demn de reținut…
Pe scurt, asta este istoria schismei calendaristice în interiorul lumii creștine. De parcă n-ar fi fost de-ajuns schisma dogmatică de la 1054! S-a ajuns la aberanta situație de a sărbătorii, în zile diferite, aceeași Înviere a lui Isus! Este un subiect ce-ar trebui mai insistent discutat, mai ales în timpul Postului Mare. Iar slujitorii bisericii sunt primii chemați s-o facă. Din păcate, anii trec, dar ei nu se grăbesc. Iar timpurile pe care le trăim îi acuză. Spun asta convins fiind de neputința clerului bisericii creștine de-a depăși atât disputa dogmatică, cât și cea calendaristică. Mare parte din nepotrivirile social-politice și dușmăniile est-vest europene își au rădăcini, deja adânci, în această neputință seculară. Ultima dovadă? Nimeni nu mai vorbește de propunerea Papei Francisc lansată, anul trecut (!), Patriarhului Bartholomeu al Constantinopolului, de-a începe demersurile reunificării Bisericii. Fără condiții.
Dar nu numai lumea creștină este cuprinsă de-o frenezie sinucigașă a dezbinării. Actualul tablou global este marcat de violențe anti-umane, de neimaginat cu puțin timp în urmă. În Europa, conflictul politic, diplomatic și armat între două popoare slave de credință creștin-ortodoxă. În Africa de nord, falși musulmani le-au pus gând de moarte creștinilor copți. Iar acolo unde s-au născut marile culturi ale omenirii, în ținuturile biblice ale Asiei, curg râuri de sânge al celor care cred în același Dumnezeu.
Singura concluzie pe care o putem trage, după aceste fugare impresii generale, este că practicile religioase sunt printre indicatorii cei mai sensibili ai existenței umane. Contrar aprecierilor exclusiviste, conform cărora rațiunea omului găsește soluții la toate problemele existenței individuale sau comunitare. Și dacă e să ne întoarcem în noi înșine – cum ar trebui să facem mereu, mai ales atunci când vorbim despre alții – vedem bine că nu putem avea (sau imagina) căi de apropiere sufletească de alții, fără componenta spirituală a modului nostru de-a fi.
Postul Mare creștin este timpul propriu al celei mai sensibile practici religioase. Nicicând ca în cele 40 de zile dinaintea Învierii, creștinul autentic nu este mai predispus să mediteze la valorile pentru care deja a optat. Sufletește, la fel ca trecerea de la iarnă la primăvară, simte nevoia naturală a înnoirii interioare. Practic, Postul Mare îl îndeamnă să analizeze ce a făcut cu religiozitatea lui. Dacă se iubește pe sine la fel ca pe semenii săi. Dacă a făcut tot posibilul pentru a-și pune sinele între paranteze, trăind la dispoziția altora. Așadar, nicio altă religie nu așează iubirea, sămânța vieții, la originea salvării omului de răul ce-i macină existența.
Astăzi, mai mult ca altădată, o societate opțională (alternativă), cum este societatea creştină (biserica), pare, pentru mulți, o utopie numai bună de adormit vigilența omului în plan social. Dar Isus, întemeietorul bisericii, dimpotrivă, învață omul să lupte cu egoismul său, pentru a se pune la dispoziția societății în care trăiește. De două mii de ani, creştinismul cultivă etica iubirii, ca fundament al coeziunii sociale. Îndemnul permanent la introspecție interioară sinceră nu-i adoarme vigilența, ci ajută împăcării omului cu el însuși și cu alții. De aici apare sămânța vieții! Cea care, rodind, împrospătează, an de an, valoarea socială a Postului Mare. Firește, pentru asta, mai trebuie ca omul s-o și recunoască…