Atât de jos a ajuns presa de la noi, încât un ziarist i-a declarat „război total” prim-ministrului, la televizor. Am aflat aseară. Și am rămas interzis. Cum adică, război total între doi slujitori ai intereselor generale? Ziaristul, în domeniul informării publice. Politicianul, în cel al administrării treburilor publice. În aceste condiții, mi se pare că este mult mai normal ce se întâmplă în Ucraina. Acolo, cel puțin, e vorba de un război (și acela total, cu morți și răniți, pribegi și oameni rămași fără case, dar și cu imense pagube materiale) între două armate. Având fiecare în spate mari puteri ale lumii acesteia, cele două armate se bat convinse ca apără ceva. Nu se știe exact care sunt adevăratele mize ale conflictului, dar, cu siguranță, în joc e pacea unei țari și viața unui popor. Deocamdată. S-au mai văzut tragedii lumești pornite de la mici conflicte locale.
Adevărul este că de-un timp încoace, asistăm, zilnic, la un tărăboi justițiar tot mai mare, cu mascați mânați să-i adune pe infractorii de la vârful societății românești. Până acum, destui au ajuns în pușcării. Dar tensiunea ridicată a vieții publice întinde nervii oamenilor la maximum. Le seacă răbdarea și îi hrănește cu ură. Aseară, ziaristul care i-a declarat „război total” premierului a confirmat această stare de lucruri. Atât de mult s-au amestecat între ele politica și presa, pe de o parte, serviciile de informații și justiția, pe de altă parte, încât ne putem aștepta la un blocaj general. Se pare că asta ne și așteaptă. Nici măcar nu știm cine cu cine se bate. În realitate. Vreau să spun care este distribuția combatanților și sfintele, pardon, păcătoasele lor alianțe. Și mai precis cine sunt adevărații păpușari ai marionetelor care se dau omnisciente și omnipotente, seară de seară, până la ceasuri târzii. Pe micile ecrane, evident. Motiv pentru care s-ar putea să ne găsim într-o situație la fel de gravă ca și cea din Ucraina. Și acolo toate au început după ce statul, intrat într-o fază acută de anorexie decizională, și-a împuținat rău de tot prestigiul și autoritatea, iar politica s-a decredibilizat vertiginos în ochii maselor.
În fond și la urma urmei, la noi, despre ce tabere vorbim, în războiul ăsta psihologic, postmodern și absurd? Presa și politica? Presa și serviciile secrete? Politica și serviciile secrete? În oricare combinație, societatea iese prost. Pentru că oricum ai lua-o, acest conflict paranormal lovește în plex pacea socială. Bineînțeles, dacă societatea noastră n-ar suferi de epidemia de netrebnicie generalizată, „războiul total” declarat aseară, în direct, n-ar trebui luat în serios. Ar trebui să râd, dar nu pot. Și cum să pot râde când premierul ia la mișto orice se spune critic la adresa lui, iar ziaristul crede că se poate bate, în vorbe de ocară, cu șeful guvernului?
Ne va fi foarte greu să oprim această avalanșă a răului social, dacă cineva nu se pune serios pe treabă.
Iar opinia mea este că șeful statului ar trebui să ia act nu doar de succesele bătăliei contra corupției de la vârful societății, ci și de efectele colaterale ale acestei bătălii. Ce ar putea să facă președintele? Vorba lui: „Nu e treaba mea să dau soluții”. Însă, în virtutea libertății de exprimare, eu, ca simplu cetățean, îmi exprim o opinie, o temere majoră legată de societatea în care trăiesc. Dacă nu este adevărat că putem ajunge și noi, ca Ucraina, pe buza prăpastiei, dar din cauze exclusiv interne, s-o spună public șeful statului. Rar și răspicat. Eu unul nu văd unde altundeva ne poate duce războiului psihologic româno-român, rece și înverșunat, ce pare din zi în zi tot mai greu de controlat. Mai ales după ce, aseară, a fost declarat un „război total”, împotriva Prim-Ministrului României…
Ce spuneți, d-le președinte Iohannis: primiți provocarea? Enunțul mai clar este: poate fi descurajarea drastică a războiului româno-român, prin mijloacele pașnice ale democrației (atitudini politice corecte și legi bune, nu din acelea care îi avantajează numai pe cei care le fac), primul pas spre o Românie a lucrului bine făcut? Nu cred că vă veți grăbi să-mi răspundeți. Dar nu asta e important. Important ar fi să faceți ceva concret. Pentru ca, la un moment dat, să vadă lumea că este posibilă, după atâtea eșecuri istorice, o Românie cu adevărat a lucrului bine făcut. Și să nu-mi spună mie cineva că așa ceva e imposibil. Doar pentru că suntem români.