Religia e ultima intrare scandaloasă pe moara Curții Constituționale a României. De parcă asta era tot ce ne lipsea. Sau, de parcă CCR ar fi un fel de Pilat din Pont. Clinciul dintre adepții studierii religiei în școli și adversarii acestei idei e pe măsura nepregătirii societății noastre pentru astfel de dezbateri. Trăim în țara în care Biserica se află în topul încrederii populare și totuși discutăm dacă e bine sau nu ca școlile de stat să asigure pregătirea religioasă a copiilor și tinerilor noștri. Furie antireligioasă, după exemplul francez? Nu știu. Cert este că un stimabil domn profesor a reclamat la Curte neconstituționalitatea pretenției ca elevul român să facă cerere pentru a nu studia religia. Și de aici marea dezbatere de presă din ultimele zile.
CCR decide că trebuie respectată libertatea individului de a alege să studieze cursuri de religie. Mai precis, spune că „manifestarea liberă a opțiunilor implică în mod necesar inițiativa proprie a persoanei, în sensul frecventării disciplinei religie, iar nu consimțirea tacită sau refuzul expres”. Iar statul are „obligația pozitivă de a asigura cadrul necesar”. Ministrul Educației recunoaște, în consecință, că, pentru școli și ministerul pe care îl conduce, „orele de religie sunt obligatorii” și „opționale pentru elevi”. În consecință, din anul viitor școlar, „elevii vor trebui să facă opțiuni cu privire la participarea orelor de religie”. Atunci cum rămâne cu manifestarea liberă a opțiunii din partea elevului? Cum adică vor trebui, dacă opțiunea e liberă?
Ministrul nu insistă în analiză deciziei CCR, în schimb stimabilul domn profesor antireligios îl amenință cu plângerea penală, pentru nerespectarea respectivei decizii. La rândul rău, un parlamentar – verde, de ateu ce e – spune că orele de religie ar trebui înlocuite ce materia „Etică și Cultură civică”. Bun, dar asta e o altă formă de educație, în niciun caz spirituală. Or, fondul problemei este ce se va întâmpla cu viața spirituală a viitorilor adulți, dacă acum ei nu vor primi educația religioasă? Încă nu s-a inventat un „înlocuitor” al religiei, în ce privește înțelesurile ascunse ale vieții omului de dincolo de aparențele vizibile. Ce să mai înțelegi din dezbaterea asta publică? Cum ar spune Creangă, „descurcă-i drace!”
Dacă am ajuns aici, înseamnă că vom adânci mai mult criza educației tinerelor generații. Dar cum am ajuns aici? Eu unul cred că ni se trage din vremuri de mult trecute. De când relația între stat și biserică a plutit în apele tulburi ale unui colaboraționism interesat, de ambele părți. Statul a promis subvenționarea bisericii, biserica a promis sprijin statului. În ce fel? Știe fiecare dintre noi cum. Nu mai este cazul să amintim metodele statului în a-și impune voința asupra bisericii și declarațiile de sprijin ale prelaților, doar, doar vor avea asigurat sprijinul statului. Cât de mult se poate încrede clerul în promisiunile unui stat laic?, iată o întrebare la care ar trebui să răspundă marii păstori ai neamului. De fapt, nici nu mai contează un asemenea răspuns. BOR a salutat deja decizia CCR, ca pe o corectură a oricărei propagande „alarmiste și agresive a orei de religie”.
Evident, CCR nu e Pilat din Pont. Decizia CCR seamănă, totuși, cu spălarea pe mâini a statului laic, în fața bisericii dornice să-i fie favorabilă ei – nu ateilor și agnosticilor. Dar cu educația din care omul trebuie să învețe cum se poate autocunoaște și autocontrola pe sine, cum rămâne? Educația civică îl poate învăța reguli de conviețuire socială, dar dincolo de regulile ăstea sunt convingerile intime, pe care numai sinea sa le cunoaște. Acolo se petrece marea bătălie, pe viață și pe moarte, între firea sa și chemarea naturală spre o existență superioară ei. „Vegheaţi asupra voastră şi rugaţi-vă tot timpul: să nu se moleşească inimele voastre din pricina chefurilor, a beţiilor şi a grijilor vieţii acesteia”(Luca 21,24). Asta înseamnă vigilența creștină. Și sunt convins că fiecare credincios, indiferent de religie, ar recunoaște acest adevăr. Pentru că „vigilenţa este la rădăcina calităţii vieţii şi a relaţiilor, este în slujba plinătăţii vieţii şi combate seducţiile pe care moartea le exercită în om”, cum spune un mare teolog. Cine are urechi de auzit să audă! Chiar și Biserica. Ea trebuie să-i dea omului ce merită să-i dea, de la Dumnezeu – independent de relația sa cu statul -, în esență „asumarea intimă şi profundă a credinţei în victoria vieţii asupra morţii”. Căci pentru oamenii care nu vor mai avea această credință, educația civică nu le va fi de mare folos.
