Ne trebuie o idee care să ne împace

Textul de mai jos reproduce, în cea mai mare parte, articolul de fond „Spirit greşit şi fatal”, scris și publicat de Mihai Eminescu, în ziarul „Timpul”, la 18 noiembrie 1879. Cu puține modificări de limbaj, am lăsat originalul să-şi demonstreze valoarea moral-ideologică şi politică pentru vremurile pe care le trăim. Este un mod personal de a cinsti ziua lui Eminescu, devenită ZIUA CULTURII NAȚIONALE. (Titlul, pentru Ora de Sibiu, îmi aparține. D.T.)

*

Într-o societate aşezată pe temelii sănătoase, tot omul îşi caută de treburile sale. Sarcina purtării de grijă pentru interesele comune e încredinţată unui mic număr de oameni. Ei au fost anume pregătiţi pentru asta, să nu mai aibă grija treburilor personale, pentru a urmări treburile comune. Conducerea şi organizarea societăţii omeneşti pe criterii politice nu ar avea nici un înţeles lăudabil, dacă s-ar mărgini a ne da siguranţa personală numai în măsura în care noi înşine am participa la viaţa publică; ceea ce conducerea politică înainte de toate trebuie să ne dea e scutirea de sarcina purtării de grijă pentru interesele publice. Şi câtă vreme puţinii oameni politici ştiu să poarte treburile comune cu pricepere şi cu bună chibzuinţă şi să ţină seamă de interesele legitime ale tuturor categoriilor sociale, câtă vreme purtarea de grijă pentru interesele publice e bună – statul ne face parte de acest dar şi fiecare om cinstit poate să-şi vadă de activitatea lui în tihnă.

Însă îndată ce un om se simte jignit în interesele sale, el are tendinţa firească de a-şi asigura în viaţa publică o influenţă hotărâtoare, şi această tendinţă e cu atât mai puternică, cu cât interesele jignite sunt mai legitime; şi cu atât mai covârşitoare, cu cât jignirea e mai general simţită. Dacă grupuri întregi sociale sunt jignite în interesele lor legitime, atunci nu mai avem a face cu tendinţe individuale, ci cu un curent general, îndreptat contra oamenilor însărcinaţi cu purtarea de grijă pentru interesele publice – politicienii. Drept urmare, întreaga societate e cuprinsă de o nedumerire bolnăvicioasă: tot omul doreşte să aibă glas hotărâtor în viaţa publică, toată părerea tinde a se generaliza şi toate interesele stăruie a se impune; disciplina publică, încetul cu încetul, se pierde şi societatea intră într-un stadiu de zăpăceală. Într-un asemenea stadiu de zăpăceală se află societatea românească, în zilele noastre.

Condiţia obligatorie a dezvoltării paşnice e disciplina publică, întemeiată fie pe respectul puterii publice, fie pe încrederea ce o avem în politicieni – oamenii însărcinaţi cu purtarea de grijă pentru treburile comune. În societate modernă, puterea publică a pierdut autoritatea covârşitoare, în virtutea căreia silea pe tot omul să se ocupe de treburile ei. Deci, şi la noi, trebuie ca încrederea în capacitatea şi buna credinţă a oamenilor noştri politici să ne scutească de orice îngrijire privitoare la interesele publice. Această încredere, din păcate, lipseşte.

De fapt, lipsesc dintre noi iubirea faţă de semenul nostru, încrederea şi mentalitatea care adună oamenii laolaltă; lipseşte liantul care face din indivizi o societatea organizată.

Nu este mai puţin adevărat că, de-a lungul timpului, oameni incapabili ori oameni de rea credinţă au stat în fruntea ţării şi au slăbit prin purtările lor atât autoritatea puterii publice, cât şi încrederea populară în oamenii politici.

De asemenea, nu este de tăgăduit că multe din treburile publice merg rău, şi că multe din categoriile sociale au fost jignite în interesele lor legitime şi greu încercate în buna lor credinţă.

Totodată, este le fel de adevărat că sistemul nostru politic, întemeiat pe principiul votului general, în fapt al participării tuturor membrilor societăţii la viaţa publică, ne impune la toţi datoria de a priveghea asupra realizării treburilor comune.

Toate acestea justifică rezervele pe care le avem faţă de oamenii politici, justifică severitatea în aprecierile asupra faptelor lor. [De asemenea], justifică o interesare mai mult sau puţin susţinută pentru fenomenele vieţii publice. [Însă,] nu justifică discordia şi ura ce s-au cuibărit în ţară şi frământă societatea noastră de atâta timp.

Această discordie, această ură, oricât de puţin justificate, există între noi, ba chiar sunt cele mai hotărâtoare elemente în viaţa noastră publică.

Odată câştigat dreptul participării tuturor membrilor societăţii la viaţa publică, oamenii politici au început o vânătoare de suflete. Puterea zilei atârnă de: [1.] suma voturilor de care ştie să dispună fiecare dintre ei; [2.] de încrederea reală ori fictivă de care se bucură în ţară; [3.] de popularitatea pe care izbutesc să şi-o atragă. Astfel, fiecare om politic stăruie să-şi câştige încrederea cetăţenilor şi îşi dă toată silinţa să trezească neîncredere şi ură pentru adversarii săi. Este o practică veche şi nefastă, cu ale cărei roade societatea noastră se luptă şi astăzi.

Oricât ne-am strădui, nu vom găsi vinovăţii individuale sau de grup pentru cele mai mari rele cu care ne confruntăm: de vină este spiritul greşit şi fatal în care a început democraţia cu instituţiile ei liberale, în societatea românească, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Instituţiile liberale nu au înlesnit lucrarea împreună a tuturor românilor, ci au înăsprit lupta mai veche dintre ei.

Dacă instituţiile liberale nu ar fi fost concepute sub impresia acestui spirit fatal, tot omul ar fi înţeles că democraţia presupune renunţarea din convingere la unele libertăţi şi că numai lucrând împreună românii pot să progreseze. Dacă întreaga naţiune ar fi interpretat instituţiile liberale în sensul acesta, libertatea şi egalitatea ne-ar fi dus la progres, fiindcă diferenţierile dintre oameni s-ar fi realizat în funcţie de priceperea fiecăruia şi după foloasele pe care ţara le poate avea în urma serviciilor lor. Însă naţiunea [nu era] pregătită pentru o lucrare istorică paşnică, ci pentru luptă, şi libertatea a dat frâu tuturor pasiunilor legitime şi nelegitime. Numai în virtutea acestui spirit nutrit sistematic a putut să se erijeze şmecheria în teorie de stat, iar viclenia să depăşească virtuţile de căpetenie ale omului de stat; numai astfel cel ce ştie mai bine să lovească pe alţii putea să treacă de cel mai capabil om politic.

Unde am ajuns cu acest sistem?
Unii, mai stăruitori şi mai îndrăzneţi, au învins, iar alţii, mai cumpătaţi şi mai rezervaţi, au fost învinşi; cine a plătit însă cheltuielile războiului [dintre noi]? Ţara întreagă!

Suntem zăpăciţi; nu mai ştim ce să vorbim, ce să facem, ce să primim, ce să respingem, în cine să ne încredem; nu ne mai înţelegem şi nu ne mai auzim unii pe alţii: ne trebuie o idee care să limpezească toate capetele[, să ne împace] şi să ne împreune pe toţi la lucru.
Câtă vreme bătrânii, în loc să-i îndemne pe tineri la muncă, îi cheamă la lupte politice şi îi hrănesc cu otrava urii politice; câtă vreme nu vom şti să respingem cu indignare orice act de rea credinţă, vom fi mereu târâţi prin învălmăşagul sterpelor lupte politice şi vom risipi mereu puterile preţioase ale tinereţii noastre naţionale.

*

P.S. Inutil a mai insista asupra actualității acestui articol, apărut cu peste 135 de ani în urmă. Motiv pentru care singurul lucru ce ar mai de făcut este să ne întrebăm: oare când va reuși poporul nostru să nu-și mai risipească (generație după generație) „puterile preţioase ale tinereţii [sale] naţionale”?