Atacurile teroriste, începând cu cel asupra redacţiei săptămânalului satiric, de caricaturi, polemici şi jocuri, „Charlie Hebdo„, din Paris, vor mai da mult de lucru jurnaliştilor, comentatorilor şi politicienilor. Ecourile sunt departe de a se stinge, chiar şi după impresionanta manifestaţie, desfăşurată duminica trecută, în memoria victimelor. Atacurile au zguduit capitala Franţei şi au produs emoţii globale, pentru că, pentru prima dată, cred, libertatea de exprimare a fost agresată armat de libertatea confesională. Actele criminale de la Paris, pe care generic le numesc „fenomenul Charlie Hebdo„, au o evidentă amprentă religioasă. Pentru unii, însă, aspectul religios reiese doar ca „pretext” al atacurilor jihadiste, prin caricaturile publicate de CH, cu Profetul Mahomed. Dar, pentru mine, religia n-a fost un simplu pretext de a-i omorî pe „duşmanii” islamului, din redacţia CH; ci fondul pe care se derulează multe din conflictele „lumii civilizate”, de astăzi, cu lumea musulmană.
Râurile de comentarii ce curg de-o săptămână încoace, în mass-media mondiale, demonstrează preocuparea nu doar de a găsi răspunsuri la „cum de a fost posibilă o asemenea tragedie”, ci şi viziuni ale unor posibile noi episoade din serialul „terorismului global„, ce a debutat odată cu mileniului III. Din cele scrise şi vorbite până acum, pot fi remarcate trei teme recurente: 1. la Paris, jihadiştii au săvârşit acte criminale condamnabile de orice minte sănătoasă; 2. caricaturile publicate de CH reprezintă expresii ale libertăţii de exprimare; 3. nu a fost vorba de un conflict cu substrat religios. Vezi doamne, autorii caricaturilor nu s-au aflat în conflict cu o religie, ei doar au „creionat” scene umoristice cu Profetul Mahomed. Motivele ţin, mai mult ca sigur, de convingerile atee ale desenatorilor şi lipsa lor de respect faţă de sacralitatea subiectului. În câteva zile, aceste teme exclusive au fost întoarse pe toate feţele. Personal cred că „fenomenul Charlie Hebdo” nu se reduce doar la a incrimina faptele teroriştilor şi a-i exonera pe desenatori de vina provocării acestora, în numele libertăţii de exprimare.
Rămâne să analizăm ce s-a aflat la originea „fenomenului Charlie Hebdo„, fanatismul religios sau libertatea de exprimare extremă a caricaturiştilor? În general, comentariilor din studiourile tv şi cele de pe stradă au exclus culpa desenatorilor. Şi asta chiar dacă mercenarii umorului au întins la maximum nervii jihadiştilor, prin ridiculizarea profetului religiei musulmane. Or, religia este unul din termenii fundamentali prin care se definesc popoarele pe ele însele, iar cultura şi identitatea lor culturală dau conturul civilizaţiilor. Aceasta este tema cărţii „Ciocnirea civilizaţiilor„, de politologul american Samuel P. Huntington, apărută în 1997. Cartea asta induce ideea că, după războiul rece, spaţiile geo-politice au fost definite de civilizaţii, mai pronunţat decât de popoare. Iar rivalitatea dintre superputeri a fost înlocuită de ciocnirea civilizaţiilor, de-a lungul faliilor de separare a lor. Analizând retrospectiv, războaiele din fosta Iugoslavia, din Caucaz şi Orientul Apropiat dar şi numeroasele acte teoriste, din anii 2000, pot intra sub incidenţa argumentelor teoriei lui Huntington. De aceea, nu este deloc neglijabil faptul că, începând din 1990, pe lângă motivaţiile politico-economice ale disputelor dintre marile puteri, au apărut divergenţe cultural-religioase ca fermenţi conflictuali între civilizaţii diferite.
Sigur, la 7 ianuarie, la Paris, nu s-au ciocnit două civilizaţii. Însă, în opinia mea, „fenomenul Charlie Hebdo” aminteşte de conflictele istorice dintre civilizația occidentală și cea orientală, pe liniile divergenţelor politice sau ale neînţelegerilor sociale (religioase, culturale, civice, lingvistice etc.). În timpul războiului rece – cel mai acut conflict Orient-Occident, dar şi după, mulți orientali s-au integrat în civilizația occidentală. Unii, însă, n-au renunțat la identitatea lor cultural-religioasă, deşi au ajuns, la a doua sau a treia generaţie, cetăţeni occidentali.
În situaţia în care ne aflăm, se pun cel puţin trei mari întrebări, la care răspunsurile nu trebuie să întârzie mult: ce motive au putut determina trei tineri cetățeni francezi, crescuţi în spiritul învăţăturilor shariei, să declanșeze un război terorist, jihadist, împotriva concetățenilor lor? În ce condiţii au renunţat la viaţa „în stil occidental” şi cum au devenit ucigaşi în numele Profetului? A nu analiza serios tragedia, şi din aceste perspective, până la identificarea cauzelor masacrului de săptămâna trecută, din Paris, ar fi un semn că republica franceză evaluează superficial „fenomenul Charlie Hebdo” şi își asumă cu bună știință riscul repetării atacurilor jihadiste, din 7-9 ianuarie. (Deocamdată, noua ediţie a lui „Charlie Hebdo”, după atentatele de săptămâna trecută, cu caricatura Profetului pe copertă, ţinând în mâini „ID”-ul „Je suis Charlie„, nu-mi pare a fi de bun augur, pentru a nu face posibile alte pedepse teroriste. În Franţa şi oriunde a fost adoptat, zilele trecute, numele Charlie.)