Tragedia de la Paris, de astăzi, ar fi trebuit să nu se întâmple. Şi ar fi fost posibil aşa ceva, numai dacă distinşii caricaturişti de la Charlie Hebdo n-ar fi sfidat riscul libertăţii. Al libertăţii de exprimare. Nu cred că libertatea lor trebuia să aducă atingere sensibilităţii altora. A fost un risc asumat la fel de fanatic, de unii, precum libertatea de-a face dreptate în numele lui Allah, a celorlalţi. Este doar o întâmplare că aceştia au acţionat în numele unei cunoscute organizaţii fundamentalist-islamice. Se puteau găsi fanatici din orice alte categorii umane creionate de Charlie Hebdo în culorile umorului macabru.
Stau şi mă întreb de ce, acum, nu se face caz de riscul asumat al ziariştilor francezi, atât cât se face de moartea lor tragică. Mai ales că teroriştii nu i-au executat numai pe ei. Au murit şi alţi doi oameni, poliţişti puşi să-i păzească pe ziarişti de ura pe care, de mulţi ani, a trezit-o manifestarea libertăţii lor de exprimare. Cum n-ar fi trebuit să se întâmple masacrul de la Paris, n-ar fi trebuit să existe, mai întâi, nici campania islamofobă, singura dintre campaniile lui Charlie Hebdo la fel de pline de umor negru, la care s-a reacţionat cu acest masacru.
Şi ar mai trebui ceva lămurit. Se spune că 10 din victimele de astăzi au fost zarişti. Şi nu înţeleg de ce. De când caricaturiştii au devenit ziarişti? Pentru că făceau bani cu o revistă de umor negru, la adresa oamenilor de diverse confesiuni, etnii sau mai ştiu eu ce alte categorii? Mai degrabă le-aş fi spus artişti. Nu văd de ce o caricatură poate fi asimilată unui reportaj, interviu sau comentariu, sau fluxului de ştiri. Toate acestea sunt de interes public mult mai larg şi de-o cu totul altă factură, decât cel stârnit de caricaturi oricât de reuşite.
[contextly_sidebar id=”TDm9NpLNe2lURcXTAs0SFFpMFCZbntmD”]
Salman Rushdi, marele scriitor indian, laureat al Premiului Nobel, a fost condamnat la moarte, de islamişti, pentru o carte, „Versetele satanice”. Tot glumiţe la adresa profetului Mahomed. Sentinţa n-a ajuns să fie excutată, datorită pazei de care a beneficiat scriitorul din partea autorităţilor britanice. Oare civilizaţia europeană chiar n-a învăţat nimic din această „poveste”, ce se putea termina la fel de urât ca şi cea de la Paris, de astăzi? Oare ce a însemnat pentru unii premiul Nobel, în numele talentului literar, dar şi al libertăţii de exprimare, n-a fost pentru alţii un atentat la libertatea de credinţă? După tragedia de astăzi de la Paris, putem spune că da. Nu poţi trăi cu adevărat liber, dacă prin manifestarea acestei libertăţi îţi umileşti semenii.
Spre sfârşitul secolului XX, Samuel Huntington a atras atenţia că lumea va intra într-o nouă perioada de mari frământări generate de diferenţieri ideologice sau de credinţe religioase. Şi cartea sa, „Ciocnirea civilizaţiilor” (în speţă, a celor creştină şi islamică), a fost un best-seller. Degeaba. Exact unde a prezis politologul american am ajuns. Cu toată sălbăticia laşă a teroriştilor, de la începutul acestui mileniu, se dovedeşte că ciocnirea civilizaţiilor a devenit o realitatea, pentru că lumea nu învaţă să evite marile tragedii.