Din respect faţă de începutul noului mandat prezidenţial, n-aş fi dorit să comentez subiecte din sfera politicii. Până azi, când un ziarist bucureştean, cu limbă de mălin uscat, s-a arătat revoltat de afirmaţia preşedintelui Iohannnis, în care cerea magistraţilor să nu mai permită scurgerea de informaţii din dosarele penale. Zicea ziaristul că asta ar însemna îngrădirea actului justiţiar şi Bot – ni – ţă pusă libertăţii presei. Insul, susţinător fără limite al fostului preşedinte Traian Băsescu, dovedeşte că nu a înţeles ce s-a întâmplat în noiembrie trecut, în România. Dacă pentru el, şi alţi ziarişti ca el, nu contează respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi imaginii publice a persoanei cercetate, înseamnă că nici România lucrului bine făcut nu contează.
Întrebarea din titlu mi se pare legitimă, pentru că România lucrului bine făcut poate fi revoluţia contra tradiţionalului las’ că merge şi-aşa! Trăim, într-adevăr, într-o societate în care unii sunt mulţumiţi că sunt liberi să facă ce vor, şi doar atât îşi doresc. Alţii, la fel de liberi, spun că merită să trăieşti România, dar a lucrurilor bine făcute. Şi pentru că asta nu se va întâmpla curând, mulţi dintre ei preferă să emigreze. Atunci de cine va fi realizată România lucrului bine făcut?
În orice caz, nu de preşedintele Klaus Iohannis, pentru că a câştigat scrutinul din 16 noiembrie având acest slogan electoral. Se vede încă din aceste zile. Nici nu s-a instalat bine la Cotroceni, că au şi început criticile la aproape tot pasul făcut. Nu zic: au fost şi paşi care meritau criticaţi. Cum a fost cel al purtătorului său de cuvânt, care a uitat subit ce rost are prezenţa sa la preşedinţie. În schimb, n-a uitat de Facebook, unde şi-a scris impresiile despre palat, de parcă era ziaristul de altădată, în căutare de subiecte senzaţionale. Sau pasul greşit al înseşi soţiei preşedintelui, când cu alegerea vestimentaţiei nepotrivite nici cu vârsta, nici cu intrarea în pielea „primei doamne”. În rest, jurnaliştii de birou ai mediilor bucureştene l-au luat în furci pe Iohannis pas cu pas. Fie că a fost vorba de alegerea echipei de consilieri; fie de decorarea unui om care a recunoscut că, la 19 ani, a avut ce învăţa, în puşcăriile comuniste, inclusiv de la legionari; fie că n-a făcut declaraţii detaliate în faţa presei, după discuţiile cu premierul şi, în fine, pentru că n-a spus „ce urmărea” el, protestantul, când s-a rugat la Tatăl nostru, într-o catedrală ortodoxă. Concluzia, la numai câteva zile după venirea la Bucureşti: noul preşedinte tace, dar nu ştie ce face!
Dacă vechile gărzi de jurnalişti mai dădeau un timp de respiro unui demnitar de stat, după instalare, iată că „vedete” ale noii generaţii nu mai au răbdare nici de-un week-end. Goana după ştiri exclusive şi audienţă le taie judecăţile. Motiv pentru care pot interpreta subiecte nu neapărat de interes public, din perspective proprii, indiferent ce află de la cei cu care stau de vorbă. Totuşi, nu vreau să cred că a murit spiritul profesiunii de jurnalist. Nu vreau să cred că nu mai avem oameni cu idealuri civice, în presă, politică şi administraţia publică. Din păcate, deocamdată ei nu sunt băgaţi în seamă, pentru că România de astăzi NU e a lucrului bine făcut. Dar numai dacă vor mai exista oameni ca ei va fi.
P.S. Inspirat de actualitatea hibernală, am convingerea că, atunci când România va fi a lucrului bine făcut, nimeni nu va mai aştepta să vină primăria să cureţe zăpada din faţa casei sau dintre blocuri. Iar primăria va avea nu doar curajul să amendeze astfel de atitudini, ci şi propria convingere că trebuie să-şi onoreze obligaţiile faţă de condiţiile de viaţă ale contribuabililor săi. Şi multe altele se vor mai întâmpla, pentru că atunci românii vor avea motive să fie mândri de ţara lor.