Întrebarea zilei: ce-a fost acum 25 de ani? Revoluţie? Lovitură de stat?
Pentru mine, a fost revoluţie, cât timp am trăit intens evenimentele, începând cu 21 decembrie şi până când mi-am dat seama că, în realitate, numai PCR şi familia Ceauşescu picaseră. Motiv pentru care notam, la 27 decembrie: „...sistemul comunist, care s-a dovedit falimentar, trebuia să cadă„. Oricum, n-a durat mult, până ne-am convins că dictatorul n-ar fi plecat, dacă n-am fi ieşit în stradă. După cum nici FSN, cu Ion Iliescu în frunte, n-ar fi preluat puterea, dacă nu ar fi fost pusă la cale o lovitură de stat. În decembrie, însă, n-aveam timp pentru fineţuri analitice.
Mai putem vorbi şi de o contrarevoluţie. Este ceea ce FSN a încercat, după 25 decembrie: obţinerea monopolului nu doar asupra puterii momentului, după eliminarea brutală a ceauşeştilor, dar şi asupra viitoarei puteri – prin alegeri libere. Dacă n-ar fi fost marile manifestaţii, din Bucureşti, din ianuarie, februarie 1990, FSN reuşea. Simţul politic al bătrânilor democraţi Coposu-Raţiu-Cunescu-Câmpeanu ne-a salvat. Datorită lor, FSN a venit la normalitate, respectiv la masa negocierilor, recunoscând că democraţia nu poate fi monopartidică. Aşa ceva numai regimul Ceuşescu şi-a imaginat că e…
La începutul lui 1990, important a fost că PNŢ, PNL şi PSDR – vechile partide democratice ale României precomuniste – au ajuns să împartă puterea cu FSN, până la alegerile din mai 1990. Dar chiar şi aşa, imediat după 20 mai, cine a avut ochi să vadă şi-a dat seama de „iluzia optică” pe care FSN i-a administrat-o, în primele şase luni, după căderea partidului-stat comunist şi a conducătorului său unic. Şi totuşi nu am scăpat de ex-comunişti, la vârful puterii, nici după primele alegeri libere. Adevăr valabil şi astăzi, după 25 de ani de libertate. Mai bine zis, cu toată libertatea de care ne-am bucurat, în ultimul sfert de veac. Slavă Domnului, România este apărată acum de un statut internaţional european şi o generaţia tânără emancipată, aşa încât cei care mai visează la comunismul ceauşist (şi încă mai sunt destui!) trebuie să tacă.
