La un sfert de secol de la căderea regimului ceauşist, trăim o perioadă gen „obsedantul deceniu”. Pentru cine nu ştie, este vorba de deceniul anilor 50, din secolul trecut, anii în care cetăţenii României au trăit teroarea bolşevică. Atunci, cine nu era cu partidul, era în puşcărie. Aşa a fost înfrântă rezistenţa oricui încerca să se opună instalării regimului „democraţiei populare”. Astăzi, sunt ridicaţi – într-un ritm năucitor – cei bănuiţi de corupţie, de la formele ei tradiţionale, până la cele mai rafinate, soft – vreau să zic. Dar, este statul nostru pregătit să nu transforme „curăţenia” asta, într-o nouă şi obsedantă „teroare justiţiară”? Greu de răspuns. Deocamdată, semn că lumea începe să obosească de atâtea arestări / zi, au apărut bancurile (Cineva bate la uşă. Cine e? Moartea. Ah, m-am speriat, credeam că-i DNA-ul…), dar nu se ştie unde vom ajunge. Oricum, dacă, acum 25 de ani, regimul FSN, cu Ion Iliescu, ultimul bolşevic, în frunte, nu minţea poporul pentru a justifica crimele revoluţiei – mai ales pe cea din ziua de Crăciun, poate nu ajungeam atât de rău. Culmea, omul de încredere al lui Iliescu, Gelu Voican Vociulescu, declara fără să clipească, duminică, 14 decembrie 2014, pe postul public de televiziunea, că toate cele zice puncte ale Declaraţiei CFSN, din 22 decembrie 1989, au fost îndeplinite. Trebuie menţionat însă faptul că, la punctul 9, noul regim anunţa că va susţine îndeplinirea obligaţiilor României faţă de Tratatul de la Varşovia. Drept urmare, preşedintele Iliescu a semnat (pentru a sprijini planurile lui Gorbaciov) Tratatul de bază cu URSS, în februarie 1991. Ghinion, însă, pentru Gorbaciov, Iliescu şi toţi cei care mai credeam în „steaua roşie”: după numai câteva zile s-a hotărât desfiinţarea Tratatului militar comunist, la Budapesta. Aşadar, am pornit la drum crezând în comunism şi ne-am trezit (oare?) în Uniunea Europeană.

CA UN PIOS OMAGIU ADUS CAMARAZILOR ALĂTURI DE CARE AM COLINDAT STRĂZILE SIBIULUI, ÎN „21 – 22”, DAU PUBLICITĂŢII GÂNDURI PERSONALE DIN VARA LUI 1989, CARE M-AU AJUTAT SĂ MĂ ELIBEREZ DE FRICĂ ŞI LAŞITATE, ÎN 21 DECEMBRIE, SFINDÂND, ÎMPREUNĂ CU TOŢI CEI CARE AM IEŞIT PE STRĂZI, REGIMUL CEAUŞESCU AFLAT ÎNCĂ LA PUTERE.

*

Joi, 7 decembrie 1989
Sibiul pare o cetate cucerită. Peste tot, miliţieni şi indivizi stingheri în haine civile. Atmosferă asemănătoare cu cea sub un regim de ocupaţie. Lipsa hranei a devenit cronică. Feţele oamenilor, palide şi triste. O apăsare de plumb solicită nervii la maximum. Nu se întâmplă nimic, deşi toţi aşteaptă ceva. Eventual, sfârşitul unui om şi al unui sistem putred… Timpul trece greu, secundele numără fiecare bătaie de inimă a unui popor derutat şi înfometat. Iarna ne bate cu frigul, timpul cu răbdarea, iar NC cu dictatura.

Marţi, 10 decembrie 1989, ora 0.15
În România de azi, totul pare împietrit. Oamenii nu mai fac nimic, doar speră că va cădea acest sistem nenorocit, la fel ca şi în alte ţări est-europene. Frica de „metodele de educare”, din anii ’50, s-a transmis la urmaşi. Ea este cea care anihilează orice tentativă de liberare. O tragedie naţională. Numai Dumnezeu ştie ce ne va aduce ziua de mâine…

Duminică, 17 decembrie 1989
Oriunde mergi, cu orice vorbeşti, toată lumea este preocupată de situaţia din ţară şi alte ţări comuniste. Televiziunea română a dat, în seara asta, un film penibil, cu actori buni, dar vânduţi propagandei ceauşiste. Când văd slujitori ai culturii apărând noncultura, mă cuprinde un frig aprig, ca de necunoscut. Ana Blandiana, Mirceca Dinescu, Dan Petrescu sunt nume între puţinele care răzbat din întunericul ce ne înconjoară şi ne ţin cu mintea trează.

Joi, 21 decembrie 1989, ora 23.45
A fost cea mai frumoasă zi din viaţa mea de fiinţă socială. În sfârşit, am trăit euforia libertăţii. Azi dimineaţă, pe la 9 şi vreo 20 de minute, stăteam de vorbă cu prietenul meu R.G., despre o instalaţie proiectată de el, pe care trebuia s-o pun în funcţiune, la noi în fabrică. La un moment dat, am auzit un vuiet dinspre Guşteriţa, de undeva dincolo de podul gării. Ce s-a întâmplat, atunci, cu mine, nu ştiu. Ştiu doar că l-am părăsit pe R. fără să-i spun nici măcar servus. Mi-am luat haina de iarnă şi dus am fost. În curtea întreprinderii, directorul se plimba „în jurul cozii”, ca un leu în turbare. Închisese poarta principală. „Mă duc prin spate”, mi-am zis. Când am ieşit în stradă, mi-am dat seama că nu eram singurul „dezertor”. Până la spitalul judeţean, am format coloana. Nu ne conducea nimeni, dar direcţia a fost clară: Piaţa Mare. Coloana era destul de mare, şi ne-am îndreptat spre Independenţa. Acolo, am fentat al doilea grup de uslaşi, după cel din dreptul spitalului, chemaţi de urgenţă să ne oprească.. Aici s-au făcut şi câteva arestări. Nu erau foarte agresivi, dar am văzut oameni apucaţi, la întâmplare, de-o mână şi duşi la dubă. Un coleg s-a făcut că nu era cu noi şi ne-a părăsit. Cu coada ochiului, l-am văzut mergând cu paşi mari, pe trotuarul de vizavi. Nu cred că mai putem fi prieteni, ca până azi… Ajuns în Piaţa Mare, m-au trecut niscai emoţii. Totul era „ocupat” de militari. După un timp, am spart bariera formată de ei, la Agenţia CFR, am ocolit pe Xenopol şi ne-am încolonat, din nou, care cum ajungeam grupul, până în faţa Comitetului judeţean de partid. De-aici înainte, nimeni şi nimic nu ne-a mai stat în cale. Scandam „Jos Ceauşescu!” şi nu eram prost dispuşi. Libertatea ne priia. Aşa a început marşul: Justiţiei, Şcoala de Înot, Mihai Viteazul, Rahovei, Semaforului, Ştefan cel Mare (cu un „Tatăl nostru”, în faţa bisericii), Miliţie, Bulevard, Catedrala (pe care am găsit-o închisă, motiv pentru care am spus un „Tatăl nostru”, pe stradă). Seara, ne-am dat întâlnire pe-a doua zi, tot în Piaţa Mare, de parcă ne cunoşteam de ani, semn că serviciul nu mai exista nici măcar ca idee.

Vineri, 22 decembrie 1989, seara
Mi-e foarte greu să încep: NC a căzut! S-a terminat cu dictatura. Dar, la Sibiu, am trăit ore de groază. Un adevărat măcel s-a întâmplat, la orele amiezii, la Miliţie. Acolo, coloana de manifestanţi ajunsese, ca şi ieri, pe acelaşi traseu, şi după un „Tatăl nostru”, în faţa bisericii de pe Ştefan cel Mare. La un moment dat, ne-am oprit. Şi am stat, şi am stat …şi nimeni nu ne spunea ce se întâmplă. La un moment dat, am auzit că manifestanţii cereau eliberarea celor arestaţi ieri. Un ofiţer de miliţie s-a urcat pe ghereta de la intrare. Vorbea cât putea de tare. Ne promitea că se vor face eliberări din arestul miliţiei. Nu mai ştiu cât au durat discuţiile. La un moment dat, am văzut nişte tineri escaladând clădirea miliţiei. S-au spart geamuri. Câţiva camarazi ne-am hotărât să plecăm. Unde? La Casa de cultură. Acolo, nişte indivizi vorbeau de pe platforma de deasupra intrării. Deodată, auzim împuşcături din zona miliţiei. În loc să fugim spre casele noastre, ne-am bulucit exact acolo, unde am văzut infernul. Focul continuu era executat dinspre unitatea militară spre clădirile miliţiei şi securităţii. Deşi n-am înţeles ce se petrecea, luat de valul popular, am simpatizat cu armata, convins că se luptă cu terorişti. Dar cine sunt teroriştii? Între două canonade, am traversat strada spre Policlinica cu plată. Securiştii aliniaţi cu mâinile ridicate, la gard, mi-au spus că nu trăseseră ei…

Marţi, 26 decembrie 1989
Azi noapte, după multe amânări, am văzut filmul cu judecata şi execuţia, de ieri, la Târgovişte, a Ceauşeştilor. „Am plecat cu stângul”, i-am spus şefului meu. [Un ins care a ajuns, mai târziu, politician şi om de afaceri. Din păcate, n-a convins nici ca politician, nici ca om de afaceri.] „De ce?”, a întrebat el. „Pentru că e Crăciun”, i-am răspuns pe un ton precipitat. Şi răspunsul a venit imediat: „N-ai dreptate. Trebuiau împuşcaţi. N-ai auzit? Ceauşescu conducea teroriştii cu ceasul de mână (!)”.

P.S. De 25 de ani, această motivaţie prostească a execuţiei, de la Târgovişte, n-o pot uita. Pentru mine, ea rămâne o mostră de naivitate şi lipsă de cultură civică şi politică. Aşa am ieşit majoritatea, din comunism. De ea au profitat liderii FSN, cei care au preluat puterea de la Ceauşescu şi au confiscat mişcarea revoluţionară.

CITEȘTE Bolnavi de revoluție I și Bolnavi de revoluție II

Ultima oră