Vocea „Europei Libere”

Îl cunosc din şcoala primară, din anii ’60. Era o clădire veche, pe strada Dimitrie Anghel, din Sibiu, cu etaj, patru încăperi mari şi altele câteva mici folosite drept cancelaria profesorilor, debara, sau depozite pentru material didactic. Clădirea trecuse în proprietatea statului, prin exproprierea vreunei familii de saşi. La subsol, una din pivniţe fusese transformată în „sală de sport”. Ei, aşa cum arăta, nouă copiilor ne era drag de ea. Cu învăţătorii şi profesorii ne ţineam de neamuri. Şi nu exagerez prea mult, întrucât pedagogia practicată, la şcoala „Nr. 6”, presupunea colaborarea foarte strânsă cu mamele şi, uneori, cu taţii copiilor. Habar n-aveam noi că România trăia ultimele spasme ale urii regimului comunist contra „duşmanilor de clasă şi ai poporului”. Cu toate că era mai tânăr cu trei ani, l-am cunoscut fără vreun motiv anume, ci pentru că el era foarte vorbăreţ. La anii aceia, organizaţiile de pionieri şi utc, din mica noastră şcoală, trebuie să fi avut numai de câştigat de pe urma lui. După ce am ajuns la liceu, drumurile noastre s-au despărţit. Ne-am reîntâlnit peste mulţi ani, pe calea undelor scurte. Devenise una din vocile Europei Libere. Pentru noi, tinerii sibieni, mai ales cei care ne ştiam cu el din anii copilăriei, era chiar vocea Europei Libere. Seară de seară îl ascultam, nostalgici după frumoşii ani de şcoală, dar şi după libertatea pe care noi, spre deosebire de el, n-o aveam. Adevărul e că trăiam sentimentul libertăţii însă doar pe unde scurte, ascultând „Actualitatea românească” şi „Metronomul”. A doua zi, ne lamentam între noi: „L-ai auzit, aseară? Doamne, în ce nebunie trăim. Până când?” Mai târziu, am început să scriu, într-un caiet de care nu ştia nimeni, impresii personale despre atmosfera de lagăr în care trăiam, şi tot acolo făceam multă politică, vezi doamne, citând şi comentând informaţii de la Europa Liberă. Mai jos, redau câteva comentarii scrise în ultimul an al regimului ceauşist.

*

29 decembrie 1988
Sfârşit sumbru de an. Cel mai sumbru din ultimii ani. Întâmplător sau nu, radio „F. E.” (Europa Liberă) a emis în eter cea mai virulentă denunţare a ororilor regimului N.C. Ea a venit din partea unui grup de refugiaţi români din Danemarca. România seamănă din ce în ce mai mult cu un butoi umplut cu pulbere, gata să explodeze…

12 martie 1989-Duminică
Evenimentul săptămânii a fost scrisoarea deschisă trimisă lui Ceauşescu de către şase foşti demnitari comunişti: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan şi un fost ilegalist Răceanu. Scrisoarea, dată publicităţii la “Europa Liberă” şi “Vocea Americii”, aduce aspre critici întregii politici ceauşiste: desfiinţarea satelor, înfometarea poporului datorită exportului de alimente şi toate ce duc la izolarea României în Europa (“…puteţi schimba geografia României, dar nu ne puteţi transfera în Africa”.) Ca un făcut, tot în această săptămână, Naţiunile Unite au votat rezoluţia în care condamnă încălcarea tuturor normelor de viaţă civilizată de către regimul dictatorului român. Sunt două evenimente pe care le aşteptam de mult: condamnarea din exterior, dar şi din interior a regimului Ceauşescu. Cu trecerea anilor, aceste evenimente vor căpăta consistenţă istorică. Rămân la convingerea că poporul român trebuie să intre cu fruntea sus în mileniul trei.

15 aprilie 1989
România ceauşistă devine din ce în ce mai mult scena unei tragedii. Sunt bulversate toate normele unei vieţi sociale sănătoase, toate victoriile şi sacrificiile generaţiilor înaintaşe. De la educaţia şoimilor patriei, la viaţa ţăranului, de la atelierul proletarului, la biroul academicianului, totul a prins marca absurdului, absolutismului şi dogmatismului sclerozat al unui regim ceauşist – anacronic. Proliferând non-valoarea, partidul a creat tipologia proprie activistului bun la toate, dar a ajuns să fie frână la nou, în orice domeniu. Străin de orice tradiţie ideologic-materialistă, creată de matricea naţională, singura preocupare a activistului de partid este să fie obedient faţă de partid, pentru că în acest fel îşi poate satisface orice interes personal. Şi el, activistul român, a împrumutat de la partid ceea ce îi este propriu acestuia: nepotismul, traficul de influenţă, dogmatismul ideologic, pornirea imbecilă faţă de viaţa spirituală a omului. Astăzi, în România, între oligarhia de partid, manevrată în stil feudal de Ceauşescu, şi oamenii de bună credinţă se duce un „război” tacit, pe viaţă şi pe moarte. Statistic, cei din urmă sunt mai numeroşi decât cei dintâi. Grav este, însă, că oamenii de bună credinţă se împuţinează. Tot mai mulţi români sunt atraşi de privilegiile păturii oligarhiei activist-securiste.
Şi totuşi, anul acesta, au apărut semne ale unei viitoare (cât de îndepărtate?) însănătoşiri naţionale. Geo Bogza, Ştefan Aug. Doinaş, Andrei Pleşu, Octavian Paler, Dan Hăulică, Alexandru Paleologu, Mihai Şora, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ş.a. au lansat (aflu de la Europa Liberă) scrisori deschise, critici faţă de samavolniciile regimului. Lor li se adaugă o doamnă din Cluj, fostă profesoară universitară, Doina Cornea. Actele lor sunt dovezi de mare curaj, în actualele condiţii, în care orice opoziţie este aspru sancţionată. Istoria dictaturilor se repetă. Până când?

20 decembrie 1989, Duminică
S-ar putea să trăim ultimele zile ale dictaturii ceauşiste. Începând de sâmbătă, la Timişoara, au fost demonstraţii mari contra acestui mare duşman al poporului român. Pretextul a fost maltratarea unui pastor ungur. Forţele de ordine au tras în mulţime. Au fost victime. Ceauşismul a ajuns în presa mondială ca un regim de tip stalinist. Cuvântarea dictatorului, din seara asta, a fost penibilă. De vină pentru necazul de pe malurile Begăi sunt „agenturilii străine”. Ceauşescu nu mai reprezintă de mult poporul român, iar astăzi şi-a pus singur semnătura pe sentinţă.

*

Şi aşa a şi fost, peste numai cinci zile. Între timp, am participat la toate manifestaţiile din Sibiu, începând din 21 decembrie. Dar pentru ca toate acestea să se fi întâmplat în viaţa mea, şi nu numai a mea, era nevoie de cineva care să mă dumirească încotro bate vântul schimbării. Şi pentru că acel cineva trebuia să poarte un nume, el a fost EMIL HUREZEANU. Sibianul pe care, astăzi, tinerii noştri sunt liberi să-l vadă, să-l citească şi să-l asculte, în ţara lor. Un model de profesionalism jurnalistic, o enciclopedie informaţională. Un talent literar cu caru’. Şi pentru toate aceste motive, Emil Hurezeanu va fi Ambasadorul cultural al Sibiului, după 25 de ani de când, ascutându-l pe el, am fost în direct cu Timişoara. Şi am fost liberi.