Astăzi, cu prilejul Zilei Naţionale, într-o ambianţă cu o puternică încărcătură naţională, la Biserica dintre Brazi, din Sibiu, un sobor de preoţi greco-catolici a oficiat un parastas, în memoria înaintaşilor noştri Iosif Sterca Suluţiu, Alex Vaida Voievod, Alex. Papiu Ilarian, George Bariţiu, Ioan Raţiu, David baron Urs de Margina. Biserica dintre Brazi însăşi este un simbol istoric, datând din 1788, fiind primul edificiu românesc de cult, în Sibiu, ctitorit de episcopul unit Inochentie Micu Klein. Practic, ceremonia s-a desfăşurat în Panteonul acestor mari personalităţi, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care au avut o contribuţie de seamă în cultura, educaţia şi emanciparea civic-politică a românilor ardeleni. Cu acest prilej, am rostit o alocuţiune, în care am prezentat principale trei momente din viaţa mea de jurnalist, în ultimul sfert de veac, prin care m-am legat spiritual şi sufleteşte de Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).
Întâlnirea cu monseniorul Pompeiu Onofrei
Această întâlnire a produs o adevărată revoluţie spirituală în fiinţa mea. Datorită părintelui Onofrei, mi-am descoperit legătura cu Biserica Unită, prin rădăcinile paterne, dintr-un sat din munţii Apuseni. Înflăcăratele predici ale părintelui, din Biserica Ursulinelor, au contribuit la renaşterea, în oraşul nostru şi nu numai, a bisericii Unite cu Roma. Pe de altă parte, în plan personal, mi-au fixat pentru totdeauna reperele căutării mântuirii sufletului meu, prin Isus Cristos. Iar ca jurnalist am lăsat, în pagini de ziar, mărturii ale existenţei părintelui Onofrei, în ultima perioadă a zbuciumatei sale vieţi.
Întâlnirea cu cardinalul Alexandru Todea
Era în toamna lui 1991, când am avut bucuria şi şansa de a-i lua un interviu, la Blaj. Era pentru prima dată când îl întâlneam faţă către faţă şi, din păcate, pentru ultima dată, întrucât în următoarele luni avea să se îmbolnăvească grav. Nu ştiu dacă a fost ultimul său interviu, dar personal cred că da. Am fost atât de impresionat de personalitatea augustă a cardinalului, de bogăţia sa spiritual-intelectuală, încât, ori de câte ori mă gândesc la acel episod din viaţa mea, îmi spun că am trăit un moment astral. În plan istoric, momentul coincidea cu marile dispute româno-române, pentru redobândirea de către Biserica Unită a patrimoniului confiscat în 1948, de statul român. L-am întrebat pe cardinalul Todea când va recupera biserica noastră patrimoniul. Răspunsul său a fost, pentru mine, lecţie vie de creştinism, iar, subliminal, mi-a inspirat o viziune de civism pur şi diplomaţie patriotică: „Când va veni ceasul Domnului!”
Referendum pentru Biserica dintre Brazi
Redau mai jos însemnările mele jurnalistice prilejuite de acel eveniment, acum 21 de ani.
Duminică, 27 noiembrie 1993. Mă aflu în faţa bisericii, într-un grup destul de numeros de enoriaşi. Înăuntru nu se mai poate intra. Mulţimea aşteaptă sfârşitul liturghiei, să meargă la vot. În majoritate, sunt bărbaţi şi femei în vârstă şi foarte în vârstă. „Ai auzit, întreabă cineva, se umblă cu dolari, să atragă oamenii la greco-catolici!” Altcineva, îşi dă cu părerea sfătos: „Bine zice Plămădeală: biserica e a credincioşilor”. Un bărbat, pe care nu reuşesc să-l văd, declară, cu voce baritonală, apăsat, pe ton înflăcărat, naţionalist: „Papa ar trebui împuşcat. Au venit să ne învrăjbească”. Grupul, din care bărbatul face parte, dezbătea aprins, bineînţeles, pe lângă subiectul referendumului, problema aderării la Uniunea Europeană. Înţeleg că, în minţile unora, perspectiva asta echivalează cu o adevărată „invazie” de europeni, în România.
După o jumătate de oră, liturghia s-a sfârşit. În aproximativ 20 de minute, sfântul lăcaş se transformă într-o adevărată secţie de votare. Enoriaşii par convinşi că ştiu ce fac. Înaintează, unul după altul, în direcţia altarului, fiecare cu buletinele de vot în mână. Au de optat între ORTODOX şi GRECO-CATOLIC, pentru a stabili cărui cult creştin românesc îi aparţine biserica. Despre vreun drept de proprietate, avut pe vremuri şi pierdut de greco-catolici, n-am auzit nicio vorbă. În fine, electorii par destul de grăbiţi. Cineva motivează, mai în glumă mai în serios: „Să mergem apoi la masă!” În ce priveşte deznodământul, nu cred că e o surpriză pentru nimeni: aproape 100% din enoriaşii ortodocşi, care au votat, au considerat că Biserica dintre Brazi le aparţine.
Astăzi, după 21 de ani, acest episod mi se pare semnificativ, pentru ce a însemnat renaşterea BRU, în societatea noastră, în primii ani de după căderea comunismului ateu. A face comentarii acum, despre ce a însemnat simulacrul de referendum – soluţie locală imorală într-o problemă naţională – mi se pare nepotrivit. Oricum, moralmente vorbind, aşa zisul referendum nu cred că a închis subiectul.
În fapt, prin cele relatate mai sus, am încercat să fac în faţa domniilor voastre o mărturisire de credinţă. Avem în istoria noastră personalităţi şi evenimente care ne obligă să nu uităm că a fi creştin înseamnă a trăi dragostea frăţească faţă de semeni. Dar mai înseamnă să dăm cezarului (sau societăţii) ce-i al cezarului (sau societăţii) şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu – credinţă, speranţă şi iubire.