Cu siguranţă, alegerea preşedintelui va rămâne evenimentul de cotitură pentru o nouă etapă din istoria României. Rezultatul de la această oră (23.20) este în favoarea dlui Klaus Ioahnnis. Deşi nu Iohannis este cel care a câştigat turul doi. Vreau să spun, nu candidatul cu campania lui electorală. Iohannis a fost doar reperul de orientare o votului generaţiei tinere, născută acum 25 de ani. Cât de multe sau puţine ştie dl Iohannis aproape că n-a contat. S-a dovedit că un om care spune apăsat pe nume unor principii general recunoscute şi nu-şi jigneşte adversarii poate câştiga o competiţie, chiar şi una aranjată pentru victoria contracandidatului său. S-a repetat fenomenul de la Sibiu, din 2000. Şi atunci, candidatul la primărie, pe care cei mai mulţi sibieni nici nu ştiau că trăieşte printre ei, a reuşit să-i cucerească. Şi numai Dumnezeu ştie cum. Iar istoria se repetă după 14 ani. Când puţini credeau, steaua lui a orientat, din nou, vreo zece milioane de alegători în favoarea primului preşedinte sas al românilor. Să-i spunem carismă? Să-i spunem vocaţia câştigătorului? Să-i spunem cum vrem. Până la urmă, nu asta contează. Contează că acest om s-a legat de istoria nouă a Sibiului, la fel cum are toate şansele să-şi lege numele de viitoarea istorie a României.
Generaţia’89 a simţit că Iohannis este alesul ei – tipul profesorului simpatic -, în contra ofertei contracandidatului său. Păi, cum să-i mai cucereşti pe tineri neşcoliţi de comunism cu lozinci de tip comunist? Cu texte ce amintesc de tot felul de protecţii sociale şi ambiţii economice nebuloase? Cine mai poate avea încredere într-un candidat care promite numai venituri asigurate de stat, în vremuri în care forţa de muncă tânără nu-şi găseşte de lucru sau se pierde prin ne-uz, pe piaţa internă, sau se realizează cu mari sacrificii, pe pieţe străine? Cum să iei în serios mesaje electorale cu mândria de a fi român verde şi ortodox, când tinerii sunt angajaţi la multinaţionale, cu patroni occidentali, de cine mai ştie ce confesiuni religioase, pe care nu-i interesează ce limba maternă au angajaţii lor, pentru că oricum limbajul de comunicare e altul?
Klaus Iohannis are cele mai mari şanse de a primi, pe umerii săi, povara imensă a conducătorului. Tinerii României nu vor dori să-l vadă în rol de tătuc, dar îl vor aştepta să-i convingă de ce este în stare, şi-l vor taxa crunt dacă nu va reuşi. Mai ales cei care l-au votat „afară”, acolo unde se luptă să supravieţuiască, visând la reîntoarcerea acasă, dar într-o altă ţară. O ţară asemănătoare cu cea în care trăiesc în prezent. Ca preşedinte, Iohannis va fi aşa zisul şef de stat, al unui stat încremenit în proiectul comunist. Şi nu doar ca structuri, ci mai ales datorită mentalităţilor ce-l animă. Tot felul de oameni capabili doar să execute, să profite sau să „pună botul”, la tot felul de coţcării, îl aşteaptă la cotitură. Pe ăştia, dl Iohannis, cât ar fi de sas, nu-i va învinge tăcând sau gândind mult până va spune o vorbă. Va trebui să vorbească pe înţelesul oamenilor, să le explice strategiile sale de interes naţional. Pentru asta va fi preşedinte. Şi tot pentru asta îi va trebui o clasă politică capabilă să-i fie alături.
Cât de mare şi frumoasă ar fi victoria din 16 noiembrie, preşedintele Iohannis va avea de înfruntat mentalităţile celor care cred că politica e curvă. Şi a celor convinşi că un şef e bun doar de lăudat. Între timp, va trebui să studieze istoria românilor (oricum, mai mult decât a arătat în campanie), pentru a-i înţelege. Şi pentru a-i iubi. Acesta ar fi răspunsul său la bucuria pe care au trăit-o tinerii generaţiei 1989, în seara zilei de 16 noiembrie 2014.