Ce fel de preşedinte vrem?

Iată o întrebare ce ar trebui să ne preocupe, mai ales în ultima săptămână de campanie. Chiar dacă preşedintele ţării nu se implică în treburile guvernamentale, candidaţii la preşedinţie pot anticipa principalele direcţii ale politicilor viitorului guvern. Bineînţeles, acele direcţii inspirate de principii doctrinare şi de nevoinţele oamenilor. Ştiu, veţi spune că vorbesc să mă aflu-n treabă. Că, la noi, aşa ceva nu se ezistă, vorba bancului cu girafa. Adevărat este, dar viitorul acolo va duce: guvernările vor fi expresii ale unor convingeri politice valabile pentru mai multe generaţii, nu doar ale intereselor de moment ale unor indivizi ajunşi la putere, mai mult din întâmplare decât prin merite reale.
După 16 noiembrie, să nu ne aşteptăm la mare lucru. Aşa cum „spune” constituţia şi în condiţiile politice actuale, candidatul declarat câştigător se va „retrage” la palatul Cotroceni. Poporul va vedea că efectele alegerilor prezidenţiale nu vor apărea curând. Iar pentru o perioadă de timp previzibilă, doar aparent acestea vor mai conta pentru cetăţeanul român. După orice alegeri, rămas singur cu viaţa lui, omul de rând va coabita, prin contract social, cu guvernul sau cu cei care deţin varii autorităţi subordonate. Pentru omul de rând nu va conta dacă guvernul este unul apropiat preşedintelui sau al unei/unor formaţiuni opozante acestuia. Şi tot după alegeri, guvernele abandonează repede promisiunile din campaniile electorale, presate fiind de realităţi pe care politicienii se feresc să le spună pe nume atunci când au avut nevoie de voturile oamenilor. Cu cât ajung mai sus în ierarhia autorităţii, oamenii de stat se distanţează de realităţile vieţii de la baza societăţii; prin urmare, cu atât mai mic va fi efectul vorbelor şi acţiunilor lor asupra vieţii omului de rând, în ciuda autorităţii pe care o au. Acesta este paradoxul oricărui sistem politic, inclusiv al democraţiei.
Încerc să atrag atenţia asupra acestor generalităţi, după o campanie electorală al cărei miez nu a fost deloc atins: ce fel de preşedinte vrem sau avem nevoie? Întrebare perfect legitimă, în perioada istorică actuală. Indiferent cine va fi, preşedintele nu se va ocupa, după investire, de marile probleme ale alegătorului său. Şi asta pentru simplul motiv că nu-l lasă constituţia. În ultimii 25 de ani, după doi preşedinţi „spectatori”, a ajuns la Cotroceni un „jucător”. Dar cu toate argumentele lui constituţionale, în favoarea acţiunilor sale, „jucătorul” a fost suspendat de parlament de două ori, pe motiv că ar fi încălcat… constituţia! Poporul, însă, nu l-a demis. Şi atunci ce rost mai are să aleagă poporul preşedintele şi tot el să-l demită, instigat de o majoritate parlamentară (chiar alta, decât cea stabilită prin alegeri libere)? Mai bine să-l aleagă aleşii noştri din parlament, dacă tot vor să-l ţină numai de decor în palatul Cotroceni! N-ar fi mai corect şi moral?
Dl Ion Iliescu este cel care a dat direcţiile constituţionale ale României postceauşiste. De la domnia sa încoace, la asemenea întrebări clasa politică nu vrea, în ruptul capului, să răspundă. Nici măcar într-o campanie electorală, când se presupune că trebuie lămurite treburile nerezolvate sau interpretabile. Ştim cu toţii că mandatele Băsescu au adus în prim plan subiecte dintre cele mai grele: condamnarea comunismului, reforma parlamentară şi regionalizarea ţării, până la „curăţirea” justiţiară a clasei politice. Aşa a înţeles dl Băsescu să fie un jucător politic redutabil: exercitându-şi public dreptul la libera exprimare a opiniilor. Că prerogative constituţionale de-a lua şi decizii nu a avut. Aşa a ajuns preşedintele un zoon politikon pluridisciplinar: guvernant, parlamentar, justiţiar. Dar, ghinion, vorba unui actual prezidenţiabil. Clasa politică (în ansamblul ei!) nu l-a luat în serios. Aşa au apărut suspendările. De fiecare dată, evident, din motive de încălcare a constituţiei. În realitate, din motive de încremenire a însăşi clasei politice în proiectul comunist. Nici acest subiect n-a fost dezbătut în campania asta, apropiată de final.
Şi ce s-a ales de iniţiativele bune ale „jucătorului” Băsescu? Se pare că numai curăţirea clasei politice prin metode justiţiare (dacă n-a fost posibilă prin ea însăşi) rămâne în derulare. Oricum, epoca Băsescu va rămâne în istorie. Cândva va fi reevaluată. Dar, nu neapărat în viitoarea decadă, mai ales, dacă noul preşedinte nu va avea voinţa să impună schimbarea constituţiei. Pentru a nu mai avea nevoie de preşedintele jucător. Fără această voinţă, viitorul preşedinte va fi „mână moartă”, în jocul istoric al României. Adică unul care iubeşte schimbarea, dar să nu se schimbe nimic.