„Mai lasă-ne, dom’ne, cu politica ta. Chiar nu mai ai altceva de comentat?” Cam aşa m-a luat la întrebări un apropiat, cu ceva timp în urmă.
Cu zâmbetul pe buze, e-adevărat, dar un zâmbet destul de strepezit. Nu începuse campania electorală şi omul îmi sugera, practic, să nu-mi mai dau cu părerea, public, despre subiecte politice, care şi-aşa nu i-ar mai interesa pe mulţi dintre noi.
În România nu se poate întâmpla nimic bun în materie politică. „N-avem de unde, dom’ne! Cine a făcut politică, în ultimii 25-35 de ani? Nişte politruci dornici de funcţii”. Trebuie să recunosc, insul avea argumente, iar atitudinea lui nu m-a surprins. Cum nu mă mai surprind nici nostalgiile celor pentru care comunismul a însemnat mai puţin confiscarea libertăţii individuale, decât asigurarea „locului de muncă”.
„Nimic nou”, mi-am zis. Şi totuşi am încercat să-l conving că, în această perioadă, politica este la putere. La ordinea zilei, mai bine zis. Domnule, avem 14 candidaţi! Din toţi ăştia trebuie să alegem viitorul preşedinte al României. Şi vrem un alt fel de preşedinte. Evident, mai bun decât toţi ceilalţi patru, de până acum, nu?
Până la urmă nu ştiu dacă l-am convins pe amicul meu. Ştiu doar că ne-am despărţit destul de îngânduraţi. Zilele au trecut, şi a început campania electorală. De fapt, n-am simţit trecerea de la pre… la adevărata campanie. Eh, un semn de nerăbdare, mi-am zis. Sau posibile noi tactici şi strategii. Poate şi obiective importante pentru ţară. Cine ştie?, poate ne vom pricopsi, de data asta, cu un preşedinte respectat de toţi cetăţenii…
Că tot se încheie deceniul Băsescu, în care preşedintele a fost de două ori ales – de popor şi de două ori suspendat – de reprezentanţii poporului. Dar, după primele zile, nu mi s-au arătat semne că vom avea parte de-o campanie pe stil nou. Mai degrabă, tot vechi. Adică, nu dezbateri între candidaţi, cu opinii clare despre cum se vede unul sau altul dintre ei ca viitor preşedinte al României (dar cu actualele prerogative constituţionale), ci monologuri triumfaliste, autoaprecieri maxime şi o puzderie de analize, în mass-media, originale sau la comandată. Câte vor fi şi în sprijinul orientării alegătorului?
Până acum, două lucruri mi-au atras atenţia. O dată, faptul că nu puţini sunt cei care (se) întreabă, eu cu cine votez? Agasaţi ori derutaţi de numeroasele mesaje electorale, cetăţenii ăştia nu sunt turmentaţi. Cu adevărat, ei doresc să aibă motive serioase în favoarea unui candidat sau altul! Dar cum politica, la noi, nu presupune interesul popular pentru politică – între scrutine, tot omu’ interesat „îngraşă porcul” în ajun de alegeri. Şi ce i-a oferit campania, până acum? Păi, de exemplu, pe stradă, tot felul de afişe, unul mai artistic decât altul; la televizor, candidaţi înconjuraţi de susţinătorii proprii, declamând promisiuni fermecătoare, sau emisiuni despre gusturile vestimentare ale candidaţilor. Şi tot pe micile ecrane, alegătorul nostru a mai văzut dezbateri între analişti – despre candidaţi – sau emisiuni de divertisment cu glumiţe despre cei mai importanţi politicieni pe care i-am avut, după ’89.
Al doilea lucru ce mi-a atras atenţia a fost o lansare de carte. Nu-i vorba de cea de la Sibiu, ci de la Bucureşti. Un „tratat de psiho-patologie socială, ilustrat cu 100 + 1 dalmaţieni ai politicii româneşti”, scris cu „patos şi umor, fără a-şi pierde însă niciun moment uzul raţiunii şi respectul pentru propria meserie”! Ţine să precizeze un editorialist bucureştean. La rândul său, autorul, psihiatrul de serviciu al posturilor de televiziune, a pus tratatul sub semnul sintagmei „suntem ţara lui Caragiale”. Dar de ce tocmai acum a lansat importantul tratat psihanaliză politică? Nu pot să-mi imaginez alt motiv decât că, mizând pe agitaţia politică actuală, speră să dea o lovitură editorială cu un best-seller. Şi eu care mă întrebam cine-l va ajuta pe bietul alegător, lipsit de opţiune înainte cu mai puţin de-o lună înaintea scrutinului prezidenţial. Bietul Caragiale! Până în ’89, regimul comunist l-a transformat în criticul democraţiei burghezo-moşiereşti. Dar nici după ’89, marele dramaturg n-a scăpat de politizare. De data asta, personajele sale sunt „manipulate” cu trimitere la politicieni reali.
Adică, tot un fel de critică la adresa democraţiei, pe care, cine ştie de ce?, ne încăpăţânăm să n-o învăţăm cum ar trebui.
