Plimbarea din seara asta mi-am făcut-o, ca de obicei, în Sub Arini. Era un aer cald, molatic, îmbietor la meditaţii nocturne. Chiar dacă nu mai e iluminat ca altădată (nu chiar de mult), parcul rămâne atracţia mea preferată din Sibiu. După primii paşi pe aleea mai întunecoasă, m-am simţit eliberat de emoţiile acumulate în timpul zilei. Mergeam în ritm alert, aproape de unul singur. Mă bucuram de lipsa aglomeraţiei din serile de vară, cu plimbăreţi la pas, biciclişti şi roleri, cu toţii înghesuiţi de interesul electoral, de altădată, al gospodarilor noştri. Deodată, trei bubuituri înfundate, ca de butoaie metalice aruncate din pod, unul după altul, sparg liniştea serii atât de blânde. Eram pe aleea de pe malul Trinkbachului. Nu mă dumiresc uşor ce se întâmplă. Îmi ascut privirile şi văd, printre copaci, trei umbre agitându-se. Erau trei băieţi bine dispuşi. Strigau ca tinerii de altădată, când plecau la armată. Apoi, văd cele trei WC-uri ecologice culcate la pământ, ca nişte soldaţi picaţi la datorie. Înţeleg ce s-a întâmplat. Încerc să urmăresc aventurile în noapte ale celor trei. Trec pe lângă pavilion şi-i văd pe cei trei cavaleri ai nopţii trăgând la măsea dintr-un pet de doi litri. E clar!, mi-am zis. Băieţii sunt puşi pe glume. Mă uit atent la ei – n-au mai mult de 15-16 ani. Unul priveşte la mine bănuitor. Altul păşeşte învingător pe suprafaţa bătrânului pavilion. Altul se zbenguie fericit. Între timp, ajung pe aleea de unde văd parcul de joacă şi pavilionul de la înălţime. Băieţii se distrează acum lovind gheretele metalice ale comercianţilor de pufuleţi. Pe cine să anunţ? Cui să-i spun că trei copii beţi au pus stăpânire pe bunul meu prieten, Sub Arini-ul? Pază nu mai e, jandarmii nu mai patrulează în zonă, la 112 nici nu mă gândesc să sun. În urma mea, aud tot mai îndepărtat că distracţia celor trei merge înainte, vorba lui Freddy Mercury… Parc’aş fi în „Twin Peaks”. Bob s-a instalat bine între noi şi nimeni nu mai înţelege pe nimeni.
