Robert Turcescu a defectat două servicii de informaţii româneşti. Un gest care, până mai ieri, părea, pentru mine, incredibil şi imposibil de imaginat.
Şi totuşi, cu o singură declaraţie de patru rânduri, o vedetă a presei libere româneşti a decredibilizat simultan două servicii de informaţii, unul secret şi altul public, mai precis însăşi presa liberă.
Îmi vine să spun că aşa ceva numai la noi se putea întâmpla. De ce? Pentru că la noi se petrec lucruri ce par incredibile sau imposibil de imaginat în alte societăţi libere. Chiar dacă şi noi suntem liberi de orice constrângeri ideologice, morale şi sociale. Animatorii cei mai fervenţi ai vieţii publice însă pot fi persoane lipsite de personalitate.
Asta nu le împiedică să capete, peste noapte, statutul de vedetă. Iar mass-media promovează vedetismul de parcă ar fi un act de caritate. De la muzica de bodegă, până la marea politică, în România există bărbaţi şi femei goi de conţinut cultural şi substanţă intelectuală, dar care se bucură de notorietatea unor laureaţi ai premiilor Nobel.
Ei sunt vedete autohtone, de circulaţie exclusiv internă, dar care nu produc valoare adăugată nici măcar la nivel de cartier. Nu înseamnă că n-avem vedete adevărate, ce aduc plus valoare în cultura naţională, numai că ele nu fac rating pentru cele mai multe din televiziunile noastre, zis comerciale, în realitate, şi propagandistice.
O vedetă mai ciudată, dornică să împace cartierul cu marea cultură, ieşită din spuma anonimatului, a fost Robert Turcescu. Lansat cu o emisiune radio, culmea!, de foarte bună calitate, băiatul ăsta a trecut rapid la statutul de vedetă de televiziune. De-atunci a încetat să fie jurnalistul profesionist care fusese „doar” în faţa microfonului.
Camerele de luat vederi i-au luat şi lui vederea. A început să creadă că este cineva. Patronatele pe care le-a servit şi politicienii pe care i-a cântat în toate felurile l-au răsfăţat, interesaţi fiind de rating şi de imagini proprii.
Şi cineva-ul de altădată a devenit tot mai agresiv, intolerant şi justiţiar. Lumea mondenă cădea pe spate când apărea el. Viaţa lui personală era urmărită pas cu pas. Vorbele îi erau citate condescendent în alte medii publice. Şi iată că Turcescu şi-a legat o bombă artizanală de gât şi a detonat-o pe canalul unde naviga pe valurile de vedetă naţională: „Am fost ofiţer sub acoperire”. Atât a spus, şi a plecat.
Bun, şi ce-i cu asta?, putea fi întrebat, dacă mai rămânea în studioul televiziunii sale de suflet. Sau, ce ai greşit ca agent sub acoperire – faţă de tine şi faţă de ţară? Eroul nostru însă n-a vrut decât să-şi mărturisească speranţa că Dumnezeu îl va ierta, iar judecătorul lumesc îl va judeca cu dreaptă măsură…
Un pic, vorba unui candidat la prezidenţiale, cam prea mistic, pentru o mărturisire atât de gravă din partea unui fost „agent dublu”.
Bobby Turcescu şi-a recunoscut public cariera de ofiţer sub acoperire, singur şi, aparent, nesilit de nimeni. Putea să facă acelaşi lucru, în secret, în faţa superiorului care l-a lucrat. Gestul său (dacă va fi urmat de dovezi convingătoare) îl poate duce la puşcărie. Până atunci – eu unul nu i-o doresc – un lucru este cert: cazul Turcescu ridică mari semne de întrebare privind modul în care unii pot ajunge, în România, manipulatori de informaţii secrete sau publice.
Şi dacă este aşa, cât de uşor ajung alţii şefii celor care, la o adică, pot defecta, din pulsiuni greu de stăpânit de ei înşişi? Ca să nu mai vorbim despre cât de neriguros şi imoral se ajunge pe cele mai înalte funcţii de stat, de unde poate fi controlată informaţional întreaga noastră societate.