Aşa ceva nu se poate, vor spune mulţi. Şi au dreptate. Există o contradicţie în termeni: fanariotul – în mentalitate şi comportament, după modelul veacului al VIII-lea -, nu poate fi liberalul modern de secol XXI. Şi totuşi la noi se poate. Călin Popescu Tăriceanu este tipul politicianului fanariot între liberalii României de astăzi. Poate, ultimul. Nu se ştie. În orice caz, în prezent, fruntaşul liberalilor reformatori pare croit după chipul şi asemănarea fanariotului de altădată. Deşi, după cum declară, iubeşte libertatea de iniţiativă (laissez faire-ul). Care libertate, în cazul lui, poate însemna chiar aruncarea cu vorbe mincinoase în piaţa publică şi sfidarea legii.
Dornic de avere şi putere, Tăriceanu a rămas, la o vârstă înaintată, un fustangiu de clasă, însurat de câte ori a vrut potenţa sa. Slugarnic, în aşteptarea înaltelor demnităţi în stat, şi fără scrupule când vrea să-şi blameze adversarii sau foştii aliaţi, acest liberal vopsit este trădător cu vocaţie. Pentru el totul e posibil când e vorba de atingerea unor scopuri personale. Ca înalt demnitar, nici măcar machiavellic nu este, pentru că asta ar însemna să-şi vadă interesele personale, după cele ale ţării care îl hrăneşte.
Fostul manechin a rămas cu un defect profesional: după atâtea haine pe care le-a schimbat, este marcat de sindromul personalităţii multiple. Cameleonismul vestimentar i s-a imprimat în mentalitate. Îşi schimbă convingerile la fel ca, în trecutul îndepărtat, sacourile la garderobă. După aproape 25 de ani de politică, rămâne un mister cine este cu adevărat fiul adoptiv al fostului colaborator al securităţii comuniste, eruditul Dan Amedeo Lăzărescu. Care erudit recunoştea public, fără urmă de emoţie, că banii primiţi pentru delaţiunile sale îi împărţea cu exact cei pe care îi turna.
Versatil în politică şi amoral în viaţa privată, actualul preşedinte al Senatului României (al doilea om în stat, vorb’aia) este, în realitate, un cinic trufaş, aparent jovial. De la distanţă ţi se pare că luptă cu complexele personale pe care îi este frică să şi le recunoască. Cel mai probabil suferă de complexul propriei amoralităţi de neînfrânt, conştient că, în viaţa publică românească, ar da mai bine să fie un moralist sever. Cu toate acestea, Călin Popescu Tăriceanu se consideră pregătit să intre în istorie.
Ei bine, şi cum vrea CPT să intre în istoriei? Încercând să-l suspende pe actualul preşedinte al României, cu două luni înaintea expirării mandatului. Culmea, în plină campanie electorală pentru alegerea noului preşedinte. Şi ce motive are? De exemplu, încălcarea gravă a Constituţiei de către preşedinte, prin faptele fratelui său. Vă vine să credeţi? Mie, unuia, da. L-am cunoscut, cu zece ani în urmă, atunci când Tăriceanu se bucura ca un pisicuţ de apropierea lui Traian Băsescu, în speranţa că acesta, odată ajuns la Cotroceni, îl va unge prim-ministru. Şi a ajuns. Ceea ce însă, pentru CPT, n-a mai fost un motiv de loialitate faţă de preşedintele său.
Iată un subiect greu, pe care istoria României îl va menţiona la capitolul „Neofanarioţii”. Corciţi cu idei liberale, dar mai puţin luminaţi decât fanarioţii reformatori de altădată. Însă, la fel de hămesiţi de bani şi putere.