O modă s-a instalat confortabil în România: telepolitica – politica la televizor. Chiar dacă unii pot spune că nu-i rău, în realitate nu-i bine. Influenţele nefaste ale dezbaterilor, ce compromit libertatea presei, au efecte tot mai nocive asupra stării de spirit a populaţiei.
De când cu telepolitica, România este ţara aflată în campanie electorală permanentă! Efectul: politica la televizor se află tot mai des la originea instabilităţii politice, eşecurilor şi incertitudinilor sociale. Telepoliticienii vorbesc apăsat de interesele ţărişoarei. În realitate, ei vând en-gros iluzii şi promisiuni demagogice, pe teleaudienţă, cu gândul la voturi, fără a evalua şi riscurile la care expun întreaga societate.
Rezultatele telepoliticii se văd în dezordinea socială. Şi nu-i de mirare, pentru că politica la televizor se face ca labodegă, cum inspirat spunea Andrei Pleşu. Ei şi? S-a sinchisit cineva? Aţi auzit să se fi schimbat criteriile de selecţie pentru ocuparea unor funcţii publice? Cunoaşteţi vreun subiect de interes general intrat pe agendele administraţiei locale sau naţionale, după ce, seară de seară, la TV, mulţimi de politicieni şi analişti întorc pe toate feţele subiecte ce lor li s-au părut importante, dar fără nici un rezultat concret?
Telepolitica, aşa cum se poartă astăzi, nu este educaţie euro-civică, nici euro-politică, nici naţional-patriotică.Telepolitica este propagandă perversă. La adăpostul dreptului la opinie, o astfel de propagandă ridică în slăvi pe unii şi-i trimite-n iad pe alţii. Telepolitica sabotează activităţile şi interesele publice, pentru că duce la indiferentismul populaţiei faţă de adevăratele teme de interes general.
Şi ca să nu vorbim de dragul vorbelor, invit cititorii să-şi amintească „dezbaterile” telepolitice, de anul trecut, pe tema regionalizării României. Dezbaterile au fost „purtate” prin țară, chipurile în sprijinul integrării europene. Obiectivul n-a fost atins nici măcar teoretic. Chiar dacă sunt de netăgăduit implicaţiile lui social-economice de interes naţional, pe termen mediu şi lung. La fel putem spune şi despre subiectul anului, alegerile prezidenţiale. Pe micile ecrane, cete de politicieni şi analişti – în general, inși combativi și înfierbântaţi, fiecare pe limba lui, cu propriile lor telepolitici. Personal, mă cuprind frisoane de nelinişti când văd cum se ceartă, în parte, participanţii la dezbateri: moderatori cu invitaţi, invitaţi cu invitaţi, moderatorii noştri cu moderatorii lor. Cine mai ştie, astăzi, criteriile „Dragnea” ale regionalizării sau argumentele stabilirii capitalelor regionale, din 2013? Lipsa unor răspunsuri de luat în seamă, privind regionalizarea, naşte întrebarea, de ce a fost nevoie ca România să semneze Carta regiunilor europene, dacă, după 16 ani, n-am atins „imperativul” reorganizării administrației ei publice? O ruşine naţională ar trebui să ne cuprindă pe toţi, pentru că nu suntem în stare, prin reprezentanţii aleşi de noi, să ne ţinem de cuvânt în faţa Uniunii Europene – culmea, din care noi am cerut să facem parte! După cum prin recenta ordonanţă de legalizare a traseismului politic al demnitarilor locali, ne-am făcut, din nou, de râsul lumii democratice. Sunt motive datorită cărora PSD mă convinge tot mai mult că ţine tot mai puţin la câştigarea respectului din partea aliaţilor occidentali.
N-avem nicio şansă să scăpăm, curând şi uşor, de virusul telepoliticii. Un popor minţit cu telecirc e mai uşor de manipulat. Sunt destui românii care-şi dau serile pe telepolitică, uitând de mersul propriei lor democraţii. Iată un mod nedemn de a sărbători, în decembrie, aniversarea eliberării de comunism. Păcat de sângele vărsat acum 25 de ani!