Privind la stânga, candidatul unic, PSD şi trustul Voiculescu întreţin la flacără mare diversiunea politico-mediatică anti-Băsescu, ca strategie electorală pentru alegerile prezidenţiale. În fapt, diversiunea ţine loc de program electoral al candidatului la preşedinţie, nimeni altul decât însuşi premierul Victor Ponta. El este convins că va câştiga Cotroceniul prin asmuţirea poporului împotriva preşedintelui ales democratic şi împotriva oricui i se pune în piept insigna Băsist. Asta mă duce cu gândul la diversiunea împotriva partidelor istorice din 1990, după ce poporul fusese deja manipulat de liderii FSN cu „teroriştii invizibili”, pentru a legitima trădarea la vârf a lui Ceauşescu. FSN nu s-a dat în lături de la a speria poporul cu ţărăniştii şi liberalii, iar urmările s-au văzut după alegerile din 20 mai 1990. FSN şi preşedintele său, Iliescu, au fost marii câştigători, la scoruri ce le aminteau pe cele ceauşiste.
Actuala diversiune a urmaşilor socialist-conservatorilor fesenişti urmăreşte, ca şi în ’90, să abată atenţia românilor, de data asta – şi tot pentru voturi, de la mizele reale şi istorice ale societăţii noastre postcomuniste: normalizarea moral-socială, reforma economică, consolidarea statului de drept şi integrarea României în Uniunea Europeană. Urmaşii lui Ion Iliescu şi-au schimbat pălăriile, dar năravul le-a rămas acelaşi. N-au mai chemat mineri la Bucureşti, în schimb au inventat programul diversionist Antena 3, pentru răscularea românilor împotriva duşmanului de clasă, preşedintele Băsescu. Asta-i tot ce cred ei despre politică şi democraţie, după aproape 25 de ani de libertate.
Privind la dreapta, diversiunea ca strategie electorală este mai soft. Nu strigăte, nu înjurături şi nici plimbări nevinovate purtând lozinci bolşevice ca-n 1946. În schimb, dreapta se dovedeşte pepinieră de candidaţi prezidenţiabili. Un lucru nu foarte grav. Dar să fii de aceeaşi parte a barierei ideologice şi totodată împotriva contracandidatului de dreapta şi a adversarului unic şi comun de stânga, mi se pare ceva ieşit din făgaşul normalităţii. Mă întreb şi nu-mi pot răspunde: ce poate însemna lansarea atâtor candidaţi de dreapta, în numele binelui viitor al României? Cine poate să vadă, în cinci sau şase candidaţi, garanţii respectabile ale dreptei pentru realităţile sperate de-o societate întreagă? Este oare posibil să nu ne prindem încă de adevărata strategie a dreptei dezunite anti-PSD? Sau partidele astea nu mai sunt în stare să vadă interesele naţionale, de orgoliile şi trufia liderilor câtorva lideri ce se cred atotştiutori?
România politică de astăzi se comportă de parcă n-ar mai şti că, în 1933, nazismul hitlerist, în Germania, şi, în 1946, comunismul leninist, la noi, au ajuns la putere şi au îngropat democraţiile, numai după ce au folosit cu dibăcie diversiunea ca strategie electorală. Sau trebuie să se întâmple, din nou, ceva foarte grav, ca să ne aducem aminte cu toţii?