Aţi auzit de atacul armat asupra Băncii Naţionale a României, din 1959, soldat cu furtul unui milion de lei? Dacă nu, atunci trebuie să vedeţi filmul regizat de Nae Caranfil, cu un titlul poetic, „Closer to the Moon” sau, pe româneşte, „Mai aproape de lună”. Acest film lansează, în premieră pentru marele public, o variantă de interpretare a acelui atac asupra orânduirii socialiste, după peste o jumătate de veac în care românilor li s-a ascuns evenimentul şi motivaţiile lui. De bine de rău, în ultimii ani, s-a aflat că a fost vorba de o acţiune pusă la cale de nişte evrei, patru bărbaţi (executaţi, în urma unui proces de tip bolşevic, trăit de făptaşi într-o neverosimilă inconştienţă) şi o femeie. Dar despre ce i-a împins să comită jaful, doar speculaţii.
Ei bine, varianta Caranfil ne oferă un posibil răspuns. În orice caz, cât ar fi de imaginat (suntem avertizaţi că filmul este inspirat de un fapt real), acest răspuns ne este folositor, ceea ce nu se poate spune despre tăcerea regimului comunist – fie în varianta de început, stalinistă, fie în cea care a urmat, naţional – comunist – ceauşistă. Aflăm că autorii jafului fuseseră, în prima tinereţe, în timpul războiului, comunişti ilegalişti, şi încă unii dintre cei mai destoinici combatanţi împotriva hitlerismului. În plus, fiecare dintre ei avea o specializare profesională respectabilă. Femeia tocmai venise de la Moscova, după o bursă de studii în ştiinţe politice. Exact atunci, la petrecerea de revedere, Nae Caranfil ne povesteşte că ideea jafului a picat ca un trăsnet. Unul din bărbaţi, proaspăt demis din structurile superioare de anchetă ale miliţiei, le-a deschis ochii: ce rost mai avea viaţa lor, îi întreabă el, în condiţiile în care, regimul pentru care puseseră umărul la instaurarea lui, se întorcea, după doar 10-12 ani, împotriva lor pentru că erau evrei sau împotriva tuturor celor care nu-l acceptau pur şi simplu. Minciuna, falseturile propagandei, îngrădirea tot mai aprigă a libertăţilor de exprimare, toate erau la ordinea zilei. „Nu intru în jocul ăsta din care vom pieri, răspunde un alt bărbat, pentru că sunt profesor de istorie şi vreau să văd ce urmează”. Fostul colonel de miliţie îi taie scurt elanul: „Nu va urma nimic. Vei învăţa copiii numai minciunile impuse de regim”. Şi, să recunoaştem, aşa a şi fost. Generaţii la rând de copii au fost minţite, cu istorii prefabricate în laboratoarele propagandei.
Trecând peste excelenta interpretare a actorilor (majoritatea, străini), inteligenta structurare a scenariului, imaginea şi sunetul impecabile, această poveste a desfăşurării şi motivaţiilor celebrului jaf mi se pare cea mai importantă contribuţie a filmului la popularizarea acestui cazul, demn de istoria criminalisticii româneşti. Pentru că într-adevăr regimul comunist, cu toate realizările lui, a impus ideologia minciunii, în societatea română postbelică. Este marea şi trista moştenire postcomunistă. Ea este la originea dezordinii generalizate de astăzi. Sper să nu fie nevoie de scenarii precum cel al lui Nae Caranfil, pentru cei care nu vor mai suporta această stare de lucruri nesănătoasă.
„Closer to the Moon” este un film ce trebuie văzut. Nu îndeamnă la sinucidere, ci la conştientizarea faptului că viaţa (omului sau e unei societăţi) nu merită să fie trăită oricum, ci apărând adevărul/binele, în faţa influenţelor bezmetice ale minciunii/răului. Sau, parafrazându-l pe Fericitul Vladimir Ghika, dacă soarele este făcut să ne lumineze, luna să ne dea de gândit.