Andrei Pătrîncă, medic psihiatru la Clinica POLISANO, a trimis pe adresa redacției Ora de Sibiu, un articol în care dezvăluie cum l-a cunoscut pe Ilie VONICA. Medicul Pătrîncă l-a întâlnit pe șeful Polisano într-un moment greu a vieții lui și poveștește cum l-a perceput el pe Ilie VONICA după ce a început să lucreze la clinică.
Redăm mai jos articolul trimis pe adresa Ora de Sibiu:
[quote style=”2″ author=”Andrei Pătrîncă, Medic specialist psihiatru, Consilier analitic-existențial”]L-am cunoscut pe domnul doctor Vonica într-un moment de deznădejde al vieții mele. Terminasem rezidențiatul și nu îmi găsisem încă un loc de muncă. O colegă binevoitoare și cu suflet mare cunoștea căutarea mea și m-a recomandat domniei sale. Așa că, acum vreo doi ani, mă aflam la interviu… Atunci l-am văzut pentru prima oară.
M-a impresionat, întâi de toate, disponibilitatea de a le acorda atenție tuturor celor pe care-i întâlnea. Chiar în timpul întrevederii noastre, era adesea interpelat, telefonic sau la ușa biroului, de oameni în suferință, în nevoie, solicitându-i sprijinul. Îi asculta pe toți până la capăt, simțea cu fiecare dintre ei, căuta rezolvare pentru toți. Purta poveri inimaginabile și făcea din ajutorul discret al semenului un „modus vivendi”. Pentru el, omul din față nu era „un statut”, „un pacient”, „un client”, „un partener de afaceri”, ci o valoare prin însăși ființarea lui umană.
Fiecare întrebare pe care ți-o adresa era animată de dorința sinceră de a te cunoaște, de a pătrunde „povestea” ta, de a călători, alături de tine, în viața ta, ca însoțitor. Îi plăcea să fie printre oameni, deși, paradoxal, avea și un bogat exercițiu introspectiv. Iubea compania oamenilor și era viu, autentic, original, sentimental, simțitor în relația cu ei. Inspira suport, încredere și căldură.
Era totuși o limită în interacțiunea domnului Vonica cu ceilalți: deși îi plăcea să-i cunoască pe toți cei cu care lucra sau viețuia, nu le-ar fi încălcat niciodată granițele. Când atingea corzi sensibile, tăcea, se oprea, se retrăgea. Ar fi criticat constructiv, dar nu ar fi dărâmat cu ale sale cuvinte sau gesturi. Emana un fel de respect demn de un om de viță nobilă, rar întâlnit în societatea isterizată de astăzi: acel respect gata a se pleca în ajutorul celuilalt, gata a-l îmbrățișa, a-l ridica și încuraja, dar nu a-i încălca libertatea, autonomia, intimitatea, granițele. Nu era un „șef”, era un model, un lider.
Mă întâlneam cu dumnealui adesea pe holurile clinicii. Era o prezență nelipsită. Spiritul lui erudit, sensibil, estetic, împăciuitor, vizionar îl simt și cred că-l voi simți mereu la locul meu de muncă: în proiectele sale, în relațiile dintre angajați, dar, mai ales, în dedicarea pentru fiecare persoană umană care pășește pragul clinicilor Polisano.
Multe dintre întrebările care s-au născut în noi, din pricina nefericitului eveniment, își au obârșia, cred eu, în dorința de a-l avea alături, încă. Uităm prea des că și oamenii mari dintre noi au dureri, poveri, apăsări, neîmpliniri și nevoi. Celor dispuși să critice, să judece, să rănească, le adresez călduros îndemnul de a-i urma exemplul doctorului Vonica: să fie măcar acum, la ceasul marii sale treceri, tăcuți, respectuoși și prezenți alături de familia îndurerată. E timp de priveghere, de rugăciune, de reflecție interioară, de amintire a faptului că și noi, (da, până și noi, cândva), vom pleca de-aici într-o altă lume, spre un alt destin. Tot ceea ce a făcut domnul Vonica va rămâne, va dăinui, ca o mărturie vie că „sfârșitul unui lucru se află-n începutul lui” (Samuel Beckett, „Sfârșit de partidă”). Iar Polisano a avut început bun, măreț, miraculos, grație unui om prin care s-a scris o parte din istoria Sibiului și o parte din istoria vieților tuturor celor care l-am cunoscut.
Dumnezeu să mângâie familia îndoliată, iar nouă să ne confere harul tăcerii cuviincioase, al respectului și al prezenței alături de toți cei aflați acum în doliu![/quote]
Ioana VONICA a fost lăsată de Parchetul București să vină la priveghul soțului ei
