Te-am aşteptat mult timp. Ani întregi. Am încercat să fac tot ce am putut ca să te întâmpin. Cu tot corpul meu. Nu ai venit şi, cred astăzi, că nu ai să mai vii. Niciodată. E târziu.
Te-am visat atata timp. Spunându-ţi poveşti la căldura flăcărilor, numărându-ţi rănile ani de-a rândul, împărtăşindu-ţi tainele.
Ţi-aş fi arătat lumea. Aşa cum o văd. Aşa cum o trăiesc. Acum. Aici. Fără tine.
Ne-am fi plimbat cu balonul, la Albuquerque, locul unde, o dată pe an, râdem toţii, cu suflet de copil.
Am fi coborat acolo unde eu am atins paradisul, pe malul fluviului Li, în China.
Ne-am fi oprit în stepă, acolo unde vântul şi apa au sculptat un oraş mirific, Cappadocia.
Ne-am fi răcorit în Marea Roşie, acolo unde adâncurile sunt pline de minuni, acolo unde imaginile sunt cele mai minunate.
Dupa un drum lung şi îngust, ţi-aş fi arătat cetatea Petra.
Am fi dormit la Taybet Zaman căci rozul puternic vaăzut de aici, în asfinţit, n-are pereche.
Apoi am fi luat trenul. Trenul albastru. Ţi-aş fi arătat vagoanele de epocă, ne-am fi simţit undeva în secolul trecut. Şi ce verde şi ce peisaje între Le Cap şi Dar es-Salaam. Şi cerul, …
Citește mai departe pe: Rondul de Sibiu
