Ora de Sibiu continua publicarea marturiei sibiencei Daniela Prunea cu momentul abuzului pedofilului din Agnita, un prieten de familie care si-a batut joc de ea cand avea 15 ani, relatiile tensionate din famiIie si cautarea alinarii in religie.
In episodul urmator, pe care il publicam tot astazi, intra in scena preotul Munthiu, pe care sibianca il acuza ca a abuzat-o sexual in repetate randuri, profitand de naivitatea ei si de trecutul familial care a marcat-o si pe care i l-a relatat acestuia ca unui duhovnic.
In fotografia de mai sus, Daniela Prunea la 14 ani.
AICI GASESTI PRIMUL EPISOD AL MARTURIEI DANIELEI PRUNEA
MARTURIA DANIELEI PRUNEA, FOSTA STUDENTA LA TEOLOGIE – episodul doi
Iata cele 4 amintiri traumatice ( pe primul si pe-al 4-lea le-am tinut minte de-a lungul anilor; pe cele de la punctele 2 si 3 le retraisem recent) dovezi ale abuzului si violentei din familia mea.
1. Nu uitasem niciodata ce scriu acum ( ii povestisem acest cosmar unei prietene, in SUA, in 2005…ceea ce inseamna ca mi s-a intiparit bine in memorie): cum tata, de multe ori, cand o batea pe mama, ea fugea pe strada, in camasa de noape…la miezul noptii…noi, copiii, nu pot sa-mi dau seama cati ani aveam, ne uitam pe geam dupa ea si plangeam…(Oare cat timp statea pe strada si tremura in pijama? Nu stiu.) Asteptam sa adoarma tata ..sau cand credeam noi ca era adormit, mergeam si-i descuiam usa mamei ca sa intre in casa ( tata o incuiase afara ; cheia era in usa si mama n-ar fi putut s-o deschida din exterior). De multe ori tata se trezea ( sau poate ca nu era adormit) si venea sa dea din nou in mama. Ea se punea in pat cu noi, toti trei, si se ascundea sub plapuma…se baga intre noi si se ghemuia ca sa n-o gaseasca tata. El incerca sa-i caute capul si sa-i dea cu pumnul in cap. In noi nu dadea. Daca vedea ca n-ajungea la mama, se ducea sa se culce inapoi in camera lui. Deci noi, niste copii, o protejam!!! Oare cati ani aveam atunci, Doamne ? De ce nu-mi pot aminti?
Mi-am amintit recent ca nu intotdeauna mama revenea acasa. De multe ori dormea in vecini ( la vecinii la care se ducea in povesti ziua…De-asta spala haine noaptea, de-asta facea noaptea mancare…) si venea acasa dupa 7 dimineata, cand tata de ducea la spital, la serviciu.
Urmatoarele doua evenimente mi le-am amintit recent…Mi se pare ca ce citisem in “The myth to sanity” e adevarat. “ Disocierea in timpul traumei e foarte adaptativa. Este o functie de supravietuire…..Evenimentele care ne-au terorizat ne-au facut sa ne disociem de ele, sa ne simtim in siguranta luand vacante psihologice din realitate atunci cand aceasta este prea infricosatoare sau prea dureroasa…Mai tarziu inza, aceste vacante mentale pot sa vina asupra noastra chiar atunci cand nu avem nevoie de ele, cand nu le vrem sau nu le recunoaste si aceste absente psihologice nerecunoscute fac prapad in sanul vietii si al iubirii noastre”. ASTA-I EXPLICATIA LOGICA A AMINTIRILOR MELE DIN SAPTAMANA LUMINATA! ( “Ai deschis Cutia Pandorei!”, mi-a zis profu ‘ Jata). “Pentru copilul traumatizat, aceasta stare disociativa, departe de a fi disfunctionala, e , in realitate, “lifesaving”. Cred ca asta mi s-a intamplat toata viata: cu amintirile din Saptamana Luminata, bataile din familie, povestea cu Munthiu, cea cu Iosu.Din aceasta cauza imi e memoria fragmentata. M-am disociat toata viata de evenimentele care m-au traumatizat, carora n-am stiut cum sa le fac fata atunci.
2. Tot in Saptamana Luminata retraisem ceva traumatic—eram intinsa pe banca, relaxata, la soare, in fata scolii, in timpul pauzei de pranz si, stand cu ochii inchisi, retraisem doar cateva secunde, eram mica, undeva in hol, si ma auzisem, spunandu-i tatalui meu:”
NU MAI DA, TATA, NU MAI DA! ( pe cand el dadea in mama). ” Incepusem sa tremur .Lacrimile-mi curgeau pe obraz..Am deschis ochii…Era prea dureros!Nu mai puteam continua .“Doamne, mi-am zis, asta mi s-a intamplat ? Asta am trait? Cati ani aveam atunci?”
3. M-am trezit astazi… 3 iulie 2013 …am citit un pic din “The sibling effect”(de Jeffrey Kluger) …apoi am inchis ochii si-am stat relaxata pe sofa alba din living room…si-am retrait din nou un moment dureros din copilarie. ( Mi se pare ciutat: toate amintirile astea imi revin cand sunt complet relaxata). O revazusem pe mama spaland haine in baie ( intr-o vanita, deasupra de VC, unde freca hainele de-un suport de fier cu ondulatii. Dintr-o data o auzisem strigand: “Liviu ( fiind numele tatalui meu) , lasa-ma-n pace, ma, Liviu! Am de spalat haine !” Incercam sa-mi amintesc ce se intampla…atunci l-am revazut pe tata, iesind din camera mare (a carei usa e in unghi de 90 de grade fata de usa de la WC, care era data inspre perete, ca sa aiba mama loc sa spele hainele cu usa deschisa, sa respire—nu aveam aerisire la baie deloc, in blocul ala comunist) . Tata iesea din camera, de la televizor. Era nervos, pus pe cearta si pe bataie. I-a fost usor sa dea in mama in pozitia aia. Cand reusea sa iasa din stransoare, mama fugea de-a casa….la vecini…si se intorcea noaptea ( cateodata) si termina de spalat hainele ( intotdeauna se culca la 2 sau 3 noaptea, dupa ce-si termina treaba. De multe ori ma trezeam noaptea si vedeam lumina aprinsa la baie : mama spala haine sau facea uratenie. Asta era ora ei de culcare : 3 noaptea. Asa a facut toata viata, de cand o stiu. De asta ea nu era acasa in timpul zilei…inteleg acum.Din cauza asta nu am amintiri cu ea ( asta e explicatia logica, pe care-o pot eu da). Ea nu avea liniste acasa la ea, dupa ce se intorcea de la serviciu ( am uitat: ei lucrasera impreuna la spital, contabili, chiar in acelasi birou la un moment dat si, daca se certau la serviciu, continuau cearta acasa). Parca incep sa inteleg. Unde eram eu in timpul asta? In hol, tremurand, uitandu-se la ei cum se cearta si se bat….cred ca tremuram si plangeam, neputincioasa ca nu puteam face nimic, eram doar un copil… Mama mea avea vanatai la ochi…pe fata…N-am inteles niciodata cum de-a putut sa accepte sa faca sex cu tatal meu a treia zi, dupa ce-o batea. Da, si amanuntul asta il tin minte, fiindca dormeam cu ei in camera. Am intrebat-o pe mama, cand am sunat-o dupa Pasti: ” De ce-am dormit eu cu voi in camera pana in clasa a 8-a?” aveam 3 camere in apartment si mi-am amintit ca eu dormeam pe-un fotoliu, langa patul lor), si mi-a raspuns :”N-am avut pat 5 ani in camera din colt”. Mai bine m-ar fi culcat pe jos, pe-o patura. Atunci, copil fiind, n-am putut s-o apar pe mama… Se pare insa c-am salvat-o mai tarziu, cand am gasit mai mult curaj.
[related]
In 1999 i-am scris tatalui meu o scrisoare din New York ( unde ajunsesem in august) in care i-am spus ca, dac-o bate pe mama pan-o omoara, ( exact asa mi-a zis la telefon), eu n-o sa-l vizitez in inchisoare. I-am scris ca avea voie sa divorteze, dar nu s-o omoare! ( N-am putut intelege comportamentul lui! Dumnezeu l-a pedepsit: si-a taiat trei degete de la mana dreapta, la bunica, la Retis, la circular, in 1990 . Am fost si eu la urgente, cand l-au adus cu salvarea . Mi-au dat telefon la camin. Eu, fiind in clasa a IX-a la Sbiu, m-am dus direct la spital. Ajunsesem la timp. Din usa l-am recunoscut. Mana ii era intinsa inspre mine si curgea o gramada de sange…Degetele ii erau desirate…Eu priveam scena asta amutita. Tata plangea. Mi s-a imprimat in memorie! Cand doctorul a sesizat ca eram in usa, o fetita de 15 ani, a inchis-o si mi-a cerut sa astept pana-l panseaza. A suferit enorm panai s-a vindecat mana si totusi n-am inteles niciodata cum de-a mai avut curajul sa dadea in mama inca 10 ani, pana in 1999. In loc sa inteleaga ca Dumnezeu i-a dat un semn (am suferit alaturi de el la urgente, dar mi s-a parut corecta dreptatea divina) el continua sa fie violent si se mai dadea si mare: “ Crezi ca daca nu mai am degete nu mai pot da in tine ?”,ii spunea mamei )
Nu-l inteleg pe tata….El a uitat ca eu fusesem operata de apendicita in clasa a IX-a, dar eu n-am uitat incidental de mai sus (tot cand eu eram intr-a 9-a). Eu n-am uitat ca el ne ducea la medic in Agnita; fiind contabil sef, noi nu ne asteptam randul, eram privilegiati, intr-un fel. Tata doar batea la usa, la dentist, si spunea:” Dna Doctor, v-o las pe Dana! “ si ma lasa inauntru..Imi amintesc ca ma simteam un pic vinovata fata de cei care stateau la rand…dar ma bucuram in acelasi timp ca aveam ceva avantaje.
Se pare ca aceasta scrisoare ( cea din New York) si-a facut efectul…Tata a inteles mesajul. Mama mi-a spus ca, de cand a citit scrisoarea mea, tata N-A MAI DAT IN EA! Da, inca se cearta, urla, dar nu se mai bat. De-a lungul anilor mama a invatat sa se apere si, cand am fost eu studenta, intr-o zi, mi-a spart mie capul cu vaza pe care intentionase s-o arunce in capul tatalui meu. Eu m-am bagat intre ei si-am ramas cu-o cicatrice…Mama a aruncat vaza si-a fugit din casa..Eu mi-am pus mana la cap…imi daduse sangele si-aveam o durere cumplita..Tata m-a dus repede la spital sa ma coase….Nu mai am par in zona aia nici in ziua de azi.
4. Nici cearta pe care-au avut-o cand am fost eu in clasa a XII-a n-am uitat-o niciodata. Imi amintesc ca-l auzisem pe tata tipand. Era pus pe harta. Eu ma refugiasem in sufragerie…eram in genunchi…plangeam…tremuram si ma rugam…Nu pot uita rugaciunea, fiindca-i facusem o promisiune lui Dumnezeu in ziua aia si stiam ca trebuia sa-mi tin” fagaduiala”. “ Doamne, iti promit ca, daca tata da in mama si astazi, eu ma voi calugari!” Se pare ca Dumnezeu mi-a ascultat rugaciunea, deoarece tata n-a batut-o pe mama si n-a trebuit sa-mi tin promisiunea ( eram constienta de Psalmul:” Faceti fagaduinte si le impliniti Domnului..”).. Mi se luase o piatra de pe inima. Nu mai trebuia sa merg la manastire. Prin urmare, sunt casatorita acum, locuiesc in America, am un sot care ma sprijina (un fel de inger pazitor in carne si oase ), desi eu i-am gresit mult si va pot scrie de-aici aceasta scrisoare, cu traumele vietii mele…
NU POT SA INTELEG CEVA IMPORTANT: Cum de a putut tatal meu sa dea in mama o viata intreaga ( cel putin 25 de ani), iar acum sa fie un las, sa nu aiba nici cel putin curajul sa-i bata la usa lui nenea Gicu si sa-l intrebe de ce i-a abuzat, acum 23 de ani, fetita de 15 ani, tocmai operata de apendicita) ?
Ati putea sa-mi raspundeti voi la aceasta intrebare? Am primit raspunsul aseara, 17 iulie, de la vecina mea, asistent social: „Fiindca-i las, Daniela! Un barbat care-si bate nevasta e LAS! Nu-ti rezolvi problemele dand in cineva; din contra, esti un las! Are si el propriile lui probleme din copilarie carora nu le-a facut fata si pe care le-a adus cu el in casatorie…Poate cineva l-a batut pe el cand af ost mic.” M-a multumit raspunsul ei, dar as vrea sa-l aflu pe cel pe care mi l-ar oferi tatal meu.
Eu, eleva la LICEUL PEDAGOGIC (1989-1994) din Sibiu si sora voluntara la SPITALUL MILITAR In clasa a IX-a (fiind eleva la Liceul Pedagogic din Sibiu si locuind la internat) , mergeam mai des acasa in weekend, de unde ma intorceam suparata, de cele mai multe ori, din cauza batailor la care fusesem martora sau a certurilor cu mama. In plus, la noi acasa a fost intotdeauna ca la Gara de Nord: daca nu suna telefonul, suna cineva la usa ( sa plateasca cheltuielile de bloc tatalui meu, care e administrator la vremea respectiva). N-am avut nici un pic de liniste acasa…de atmosfera de familie… Mereu intrusi in bucatarie, care vorbeau non-stop. Alti copii se intorceau de-acasa incarcati cu energie, pe cand eu ma intorceam indurerata.
Incepand din clasa a X-a, mergeam mai rar acasa, fiindca gasisem cu ce sa-mi umplu timpul la Sibiu. Ma inregistrasem la cursul de Crucea Rosie de la Spitalul Militar (aici fusesem operata de apendicita in clasa a XI-a) unde mergeam in weekend sa fac practica. Visasem sa fiu si eu asistenta medicala, apoi m-am razgandit si-am dat admitere la Pedagogic , nu la Liceul Sanitar. Dorinta mea de-a face injectii si de-a ajuta pe cei bolnavi mi-a ramas in suflet si s-a materializat in Cursul de Crucea Rosie. Prin urmare, imi petreceam foarte multe weekend-uri la Spitalul Militar (sambata sau duminica, nu amandoua) si mergeam cu drag la spital. Imi placea sa fac injectii…sa vorbesc cu oamenii…Ma imprietenisem cu doamna Gina Sandu, asistenta de la Dermatologie, cu nenea Sorin Oancea de la Neuro, Dumnezeu sa-l odihneasca!. Imi amintesc ca mi se dadea un halat alb si-o boneta si eram tare mandra imbracata in asistenta medicala! Stateam de vorba cu doamna Gina la o cafea, ea devenise prietena mea in perioada respectiva! Acum inteleg ca, de fapt, Spitalul Militar devenise casa mea din weekend! Tin sa multumesc tuturor carora le-a fost mila de mine atunci (de fetita care locuia printre straini, plecata de-acasa de la 14 ani ) si mi-au dat sa mananc ( ceea ce ramanea de la pacienti, deoarece cantina liceului era inchisa in weekend), mi-au permis sa fac baie ( noi nu apa calda la internat tot timpul), mi-au oferit prietenia si afectiunea lor. Le sunt indatorata!
Doamna Gina mi-a sugerat sa scriu ce mi s-a intamplat: “Ai avut o viata traumatizanta. Scrie ca sa fie invataminte pentru altii, ca sa nu mai treaca si alte fete prin ce-ai trecut tu!”.” Scrie, ca sa aiba acces si altii!” Mi-a atras atentia asupra unui fapt important: ca, in anii aceia, 1991—1994, nu existau psihologi sau consilieri scolari in scoli (cum sunt acum), ca sa ne ajute.
“Totul a pornit de la climatul familiei—erai in transa– atunci nu erau in scoli PSIHOLOGI… nu se facea consiliere…” Sunt ferm convinsa ca viata mea ar fi luat alt curs daca m-ar fi ajutat un psiholog atunci, in anii de liceu, daca ar fi existat Serviciul de Protectie al Copilului si a Familiei. Eu, in anii 1991—1994, am alergat la manastiri si la preoti pentru sfaturi, intelegere si afectiune. CU CE M-AM ALES? Veti vedea! Sper sa si intelegeti!
IN PELERINAJ PE LA MANASTIRILE DIN TARA (1991—1994)
Duminica incercam sa mergeam la slujba, cand ramaneam in Sibiu (eu si sora mea, care intrase si ea la Pedagogic, cu un an dupa mine) — obicei inceput de mama, la Agnita. Stingea televizorul pe la 10 dimineata si ne tragea dupa ea la biserica. Nu pot sa uit ca ma suparasem pe ea din cauza faptului ca nu ne-a dat voie sa vedem ultimul episod din Arabela, filmul pentru copii care se difuza la televizor duminica dimineata, in care se sparsese globul. A trebuit sa mergem la slujba! Era ultimul episod! Am fi putut lipsi si noi de la o slujba, nu?
Intre timp, eu si Mirela intrasem in contact cu cativa studenti de la Teologie si viata noastra s-a schimbat! In vara lui 1991 am petrecut o luna de pelerinaj pe la manastirile din tara, pelerinaj organizat de Ionel/ Arhim. Iuvenalie Ionascu, pelerinaj in care i-am cunoscut pe pr Paulin Lecca, la Arnota, pe Pr Paisie Iloaie, la Turnu (actualmente staretul M-rii Nuseni), pe parintele Cleopa, la Sihastria. Dimineata si seara mergeam la slujba, noaptea dormeam pe jos, la gramada, intr-o camera de manastire (noi nu cautam confortul, ci linistea duhovniceasca in discutiile teologice cu marii duhovnici…noi eram fericiti si fara griji; recunoscatori ca duhovnici de renume s-au coborat pana la noi, niste copii, si ne-au oferit din intelepciunea si timpul lor. Viata mea s-a schimbat complet in vara lui 1991! Visasem si eu devin calugarita (de data asta nu din cauza alor mei), sa ajung “inger in cer”! Predasem copiilor de la Scoala 5 din Sibiu, unde faceam practica pedagogica, in liceu, o zi pe saptamana , si ma autoeducasem sa ma detasez de ei: ” Nu te apropia sufleteste de ei! Tu n-o sa ai copii! Tu o sa te duci la manastire!”( imi spuneam in gand de cate ori predam).
Tot prin Ionel Ionascu am intrat in contact cu Liga Tineretului Ortodox al carei presedinte a fost Ligaciov( Costica / Pr. Chesarie Bertea. Asa ca timpul meu liber se impartea intre Spitalul Militar, Manastirea Turnu si Liga. Cu cei de la liga mergeam la azil, la colindat, la batrani in vizita—la sora Ana, o femeie paralizata, pe pat, langa fostul Hotel Continental, care ne zicea (mie si Mirelei) “ sunteti doua surori ca doi soriori” ; la conferintele organizate de Liga in Aula Facultatii de Teologie. M-am gandit sa adaug si faptul ca Sarbatoarea Invierii Domnului o petreceam (eu si sora mea) la M-rea Sambata, jud.Brasov, unde l-am cunoscut pe IPS. Irineu Duvlea, pe care-l ajutam la bucatarie si la servit la masa, in ziua de Pasti. De multe ori, ca sa primim bani de manastire, trebuia sa-i insotim pe ai nostri la nunti, an de an.
In 1993 am avut onoarea sa servim la masa un grup de medici psihiatri din Rennes care venisera la Sibiu ( Sibiul se infratise cu Renne-ul imediat dupa Revolutie). Ma imprietenisem cu dl dr Andre Badiche, mi s-a spus sa nu pun diplome…nu e diploma, ci e o recomandare frumoasa a unui medic psihiatru, profesor universitar scrisa unei fetite din Romania, pe care a cunoscut-o la manastire , in ziua de Pasti, si care l-a servit la masa. Si lui i-am scris scrisori si e-mail-uri timp de 17 ani. L-am am revazut doar in 2009, cand am fost in excursie, in Franta, cu elevii mei de la Liceul Gonzaga, din Washington, DC.)
In 1994 parintii nu ne-au dat voie sa mergem de Pasti la Sambata ( “Pastile se petrec in familie”, ne-au spus) si-am fost nevoite sa ramanem in Agnita, unde n-am reusit sa regasesc linistea de la manastire: dupa inconjurul bisericii, unii ramasesera afara sa fumeze, altii povesteau in timpul slujbei. E luuuunga slujba de Pasti! Cine poate sta nemiscat, ochi si urechi, atatea ore?) Imi amintesc acest detaliu fiindca castigasem locul intai la un concurs din Tribuna Sibiului, scriind o compunere, raspunzand la intrebarea :” Cum ati petrecut Sfintele Pasti?” Premiul a fost o excursie gratuita la manastirile din Moldova , vreo 10 zile, in luna iulie! Imi amintesc c-am invatat pentru admiterea la Teologie dupa ce ma intorsesem din excursie.
ABUZATA SEXUAL LA 15 ANI, IMEDIAT DUPA OPERATIA DE APENDICITA
La 16 ani am venit in biserica in locul ala de siguranta pe care nu mi l-au oferit acasa. Veneam dintr-un abuz. Un copil la 15 ani fiind iesita dintr-o operatie, neputincioasa , imediat dupa iesirea din spital, un nemernic a pus mana pe mine ( fusese prietenul nostru de familie, asistent medical, care, in ziua in care a venit acasa la noi sa-mi schimbe pansamentul, m-a abuzat sexual) ceea ce a lasat o trauma in mine…o trauma pe care n-am putut-o impartasi nici parintilor pentru ca situatia era foarte delicata acasa. N-a fost vina mea ca n-am avut o copilarie cum ar fi trebuit sa am, cum ar vrea Dumnezeu sa aiba orice copil, si-atunci am venit in biserica si-am gasit limanul de liniste si siguranta. Cumva in Biserica lucrurile au inceput sa se aseze cumva sufleteste, in mine, sa-mi vindec inclusiv trauma pe care nemernicul ala a lasat-o in copilul ala din mine, naiv si , practic, neputincios, in pat, imediat dupa operatie…..
Daca va uitati la poza de deasupra (facuta de pedofilul care m-a abuzat un an mai tarziu) , v-ati putea imagina cum aratam doi ani mai tarziu, la 16 ani, cand l-am cunoscut pe parintele Munthiu! Eram un copil!
Doar preotului meu duhovnic i-am povestit aceasta trauma! El a fost singurul adult ( ii spusesem si surorii mele, care era cu un an mai mica decat mine, deci n-a avut cum sau cu ce sa ma ajute atunci) in care am avut incredere! Lui i-am incredintat suferinta mea, si el m-a tradat si a profitat de trauma mea 5 ani mai tarziu!
“Situatiile traumatice violeaza caile noastre de a ne intelege propriile reactii, de a ne structura perceptiile noastre despre comportamentul celor din jur si de a crea un cadru de interactie cu lumea, in general ”
Dupa cum stiti/sau nu stiti, unui copil abuzat ii e foarte greu sa marturiseasca abuzul, conform scriitorelor Ellen Bass si Laura Davis in cartea lor, “The Courage to heal: A Guide for Women Survivors of Child Sexual Abuse”, 1988: “Daca a crescut intr-o familie disfunctionala si nu simte ca va fi protejat si sprijinit, daca se teme ca nu va fi crezut sau ca va fi tot el cel acuzat, atunci copilul nu spune ce-a patit”. “Mai bine neaga realitatea decat faptul ca adultii din jur nu-l vor proteja (pe copil) , si, de fapt, s-ar putea sa-l raneasca mai tare”. Cate dreptate au aceste doua scriitoare! Nici eu nu le-am spus parintilor mei de teama c-o sa reactioneze urat! Ceea ce au si facut acum, 23 de ani mai tarziu.
In termeni pe intelesul tuturor, dar exprimand aceleasi idei, sotul meu (care nu are doctorat in psihologie, ci in astrofizica) spune:” Copiii nu se pot proteja! Tu, ca parinte, trebuie sa-i protejezi! Nu-i tragi la raspundere pe copii pentru ca nu s-au protejat! NU-I FACI PE EI RESPONSABILI! “ Asta e raspunsul lui fata de atitudinea parintilor mei care m-au acuzat tot pe mine c-am acceptat ca nenea Gicu sa ma atinga si ca nu m-am aparat la 15 ani, eu, fetita operata, in pat, de-abia iesita din spital.
Consecintele abuzului sunt dezastruase pentru dezvoltarea ulterioara a acelui copil…o sa vedeti ca si in cazul meu e adevarat. M-a marcat pe viata acest abuz si urmatorul. cu pr. Munthiu!!
http://despre-abuz.blogspot.com/ Am dat peste acest website. Vad ca si romanii devin constienti de “CONSECINTELE DEZASTRUASE ale unui abuz”. Am gasit informatii foarte utile pe site-ul respectiv: ”Legislatia in astfel de cazuri este extrem de permisiva, iar consecintele ce decurg sunt dezastruoase pentru dezvoltarea normala a unui copil. Justitia, in astfel de cazuri, pune in balanta cuvantul copilei cu cel al tatalui si nu da prioritate interesului suprem al copilului, care ar trebui sa primeze.Asociatia de Interventie Terapeutica in Criza isi propune sa sensibilizeze opinia publica si sa traga un semnal de alarma fata de modalitatea defectuoasa de redactare a legislatiei in vigoare si sa faca propuneri de lege ferenda care sa reflecte si sa previna realitatea pe care o indura minorii abuzati.In acest sens, Asociatia de Interventie Terapeutica in Criza isi propune ca unul din mijloacele de proba acceptate de lege sa fie evaluarile psihologice si psihiatrice ale personalului de specialitate.”
Urmeaza in episodul trei: LEGATURA CU PARINTELE DUHOVNIC MUNTHIU: DEZIRGINAREA
