Hugo Chavez, a murit la vârsta de 58 de ani, după o luptă de aproape doi ani cu cancerul de care suferea, a confirmat vicepreşedintele de la Caracas, Nicolas Maduro. Președintele venezuelean a fost reales in funcție anul trecut dar nu a putut fi reinvestit din cauza unei a treia operatii de cancer în Cuba.
„Am primit informaţia cea mai grea şi cea mai tragică pe care am putea-o anunţa poporului nostru. La ora 16.25 (22.55 ora României), astăzi 5 martie, a murit comandantul nostru preşedintele Hugo Chavez Frias”, a declarat Maduro cu vocea gâtuită de emoţie, într-un anunţ televizat, potrivit gandul.info
Cu numai câteva ore înainte de a anunţa decesul liderului venezuelan, autorităţile de la Caracas au acuzat, într-o reuniune de urgenţă pe tema stării preşedintelui, că boala sa a fost provocată de „duşmanii” lui Chavez. Totodată, doi oficiali americani au fost expulzaţi din Venezuela.
Decesul lui Chavez vine la o zi după ce medicii cubanezi care l-au tratat au anunţat că starea lui de sănătate s-a agravat.
Hugo Chavez ar fi trebuit să depună jurământul pentru un nou mandat în luna ianuarie,
Chavez, omul care a schimbat faţa socialismului
Chavez s-a impus ca un puternic om politic în Venezuela încă de la prima sa alegere în funcţia de preşedinte, în 1998, provocând controverse, atât pe plan intern, cât şi în străinătate, cu „revoluţia sa socialistă” şi stilul exuberant, relatează AFP.
Fost paraşutist, având o sănătate fragilă după descoperirea cancerului în 2011, el a câştigat toate alegerile la care a participat, în pofida acuzaţiilor de „autoritarism” care îi sunt aduse de opozanţii săi.
În octombrie 2012, Chavez a fost reales cu 54,42 la sută din voturi faţă de 44,97 la sută pentru candidatul opoziţiei, Henrique Capriles Radonski, după numărarea a 90 la sută din buletinele de vot. Acesta este cel de-al treilea mandat la preşedinţie (după 2000 şi 2006) de la noua Constituţie adoptată în 1999.
Cu o statură impozantă, fostul orator neobosit apăruse slăbit în ultimele luni, chel şi mai gras, după două operaţii în 2011 şi 2012 în Cuba, după ce a fost diagnosticat cu cancer.
Născut în 1954, fiul a doi învăţători din statul Barinas (sud-vest), tatăl a patru copii şi catolic divorţat de două ori, Hugo Chavez a început să pregătească încă din 1982 proiectul său socialist inspirat de Simon Bolivar, figură emblematică a independenţei obţinute împotriva spaniolilor.
În 1992, locotenent-colonelul încearcă o lovitură de stat ratată împotriva preşedintelui Carlos Andres Perez, care îl va arunca în închisoare pentru doi ani, ceea ce, în mod paradoxal, l-a făcut foarte popular.
După şase ani, candidat al unei coaliţii de partide de stânga, el câştigă alegerile cu 56 la sută din voturi.
Hugo Chavez, aflat la conducerea primului exportator de petrol sud-american, şi-a construit popularitatea pe numeroase programe sociale în sănătate şi educaţie. Cei mai defavorizaţi îi datorează de atunci o recunoştinţă fără limite, repetând că le-a redat „demnitatea” în pofida unei inflaţii galopante.
În schimb, opozanţii săi îi reproşează omniprezenţa şi instrumentalizarea mijloacelor statului în serviciul unei singure cauze: menţinerea sa la putere.
Hiperactiv înainte de a se îmbolnăvi, implacabil cu adversarii săi, charismatic, capabil să amestece în acelaşi discurs cântece romantice, insulte şi demonstraţii de erudiţie, Hugo Chavez dezvoltase un stil de guvernare neconvenţional, făcând apel la instinct dar şi la formarea sa militară.
„Amestec contradictoriu de stângism şi militarism”
„Chavez este un amestec contradictoriu de stângism şi militarism. El are un apetit exagerat pentru putere. Una dintre principalele sale motivaţii este să rămână fără limite la putere”, aprecia istoricul Margarita Lopez Maya, fost aliat trecut în opoziţie.
După tentativa de lovitură de stat care l-a vizat în 2002, preşedintele a decis că lumea se împarte în prieteni şi adversari, calificându-i pe opozanţii săi drept „trădători” şi „apatrizi”.
Dincolo de frontiere, el a fost modelul – şi sponsorul – mai multor lideri latino-americani de stânga.
Apărător fervent al uniunii Americii Latine, el a înfiinţat structuri de integrare regională şi ţese alianţe strategice cu Rusia, China sau Iran, fără să omită vreodată să sprijine lideri controversaţi precum libianul Muammar Kadhafi, irani
Mihail Draghici: iranianul Mahmoud Ahmadinejad sau sirianul Bashar al-Assad.
În acelaşi timp, el a ştiut să dea dovadă de pragmatism, nesuspendând niciodată livările de petrol către Statele Unite, în pofida criticilor sale acerbe împotriva „imperialismului yankeu”.
