Nu sîntem la fel, nu vedem, admirăm aceleași lucruri! Știu că este deja un loc comun să afirmi asta dar mi-a fost atît de evident vineri, în pauza spectacolului O furtună, a Teatrului Național „Marin Sorescu”, în regia lui Silviu Purcărete. M-am întîlnit cu o prietenă din București, ne știm din 2007, tot de la FITS, acum era cu soțul. Au vorbit aproape simultan despre piesa de teatru la care eram. Ea: nu-mi place montarea, nu apreciez stilul declamativ al actorilor! El: Cred că e extraordinar, îmi place foarte mult… ai văzut cum e ușa aia deschisă și cum pare că se vede lumina zilei pe acolo și cum au zburat hîrtiile alea pe scenă, ca duse de vijelie…! După pauză, el s-a mutat alături de mine, în primul rînd, pentru a vedea mai bine. Zîmbesc gîndindu-mă la cît pot fi de diferiți în gusturi, mă gîndesc la dormitorul de pe scenă, asta spune decorul, cu patul mare dintr-o latură și la dormitorul lor, cînd au dispute pe teme artistice!
Este greu de dat sentințe privind actul artistic, mă feresc de asta, în general prefer să spun: „părerea mea este că…”! Referitor la spectacolul pe care l-am menționat, înclin să le dau dreptate amîndurora! Da, vizual era foarte bun, am mai vorbit despre decorul lui Dragoș Buhagiar, despre costume, a fost într-adevăr minunată scena cu ușa deschisă, cu lumina ce se vedea pe acolo, cu rotirea hîrtiilor în aer, dulapul ca trecere spre orice alte lumi posibile. Mi-a plăcut și faptul că inițial îl vedem ticsit de cărți, acestea se dărîmă iar dulapul devine locul de unde apar spiritele, eu văd cartea ca simbol al întregului univers, nu în zadar Caliban, spiritul malefic din piesă, atunci cînd plănuiește preluarea puterii de la personajul principal, Prospero, spune că „puterea acestuia stă în cărțile lui” și că acestea ar trebui arse pentru a fi învins! Dar, nu mi se pare suficient vizualul pentru a duce un întreg spectacol, să zicem că nu le-a fost exploatat potențialul actorilor, nu îi cunosc, cu excepția lui Ilie Gheorghe, pe care l-am văzut în Faustul montat tot de Silviu Purcărete la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Dacă mi-a plăcut în rolul lui Faust, aici, pare un Prospero decrepit, vorbind fără vlagă, de multe ori nu pricepeam ce spune, chiar dacă eram foarte aproape de scenă.
Inițial, văzînd că rolul Mirandei este jucat de către un bărbat (Sorin Leoveanu), m-am gîndit că regizorul a vrut o revenire la trecutul teatrului, atunci cînd femeile nu aveau acces pe scenă ca actori, rolurile feminine fiind încredințate tot bărbaților. Dar am văzut că în rolul prințului Ferdinand era o femeie (Romanița Ionescu) și am priceput că nu a fost asta miza, se dorea doar surprinderea publicului prin inversarea de roluri, din păcate ea nu avea forța lui scenică, astfel că asta a dezechilibrat și mai mult balanța.
Ce nu înțeleg eu neapărat la teatrul zilelor noastre este coborîrea limbajului într-o zonă a cotidianului, introducerea de licențe ce nu-și găsesc locul. M-a zgîriat pe urechi să aud personajele lui Shakespeare folosind expresii precum „în pana mea”! Au mai fost și altele, dar, pentru că nu le-am reținut exact, mă feresc să dau citate aproximative. Cred că am putea încerca, în loc să coborîm cultura la ce credem că este nivelul maselor… să ridicăm publicul la ce era o dată spiritul clasic!
