Nu știu dacă aveam nevoie neapărat de o demonstrație practică a motto-ului de anul acesta al Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu: „Cultura face diferența”!
Ieri, urmăream spectacolele stradale, alături de public, persoane acreditate, fotografi. I-am revăzut cu plăcere pe cei de la International Show Parade Srl, cu ale lor Ritmuri comice, deși cîntau aceleași piese, spectacolul a fost diferit, altele momentele de interacțiune cu cei care i-au urmărit prin ploaie, pe pietonala Nicolae Bălcescu. După ei, am văzut o parte din spectacolul de teatru și jonglerii, Viața este…, al lui Matthias Romir, din Germania. Pun pe seama ploii și a faptului că era la a doua reprezentație în decurs de o oră, anumite stîngăcii, îi mai cădea o bilă, unul, două, trei popice. A fost amuzant în partea de introducere cum a vorbit cu publicul din cabina de telefon, întrebînd și asigurîndu-se că cei prezenți vorbesc/înțeleg limba engleză, pentru a afirma apoi: „Bine atunci, voi vorbi în germană!”
Aș fi vrut să văd spectacolul Floarea de lotus, al companiei japoneze Tomoe Shizune & Hakutobo, programat la Teatrul Gong dar nu mai erau locuri, din păcate! Așa că, am revenit la ce se întîmpla pe stradă, Fanfara de la Cozmești, i-am prins în Piața Mică. Ca și instrumentiști, cred că erau mult mai pricepuți decît italienii de mai devreme dar n-aveau nici un fel de prezență scenică, cîntau serios, pe principiul: eu cînt, nu vorbesc, nu zîmbesc! Îi însoțea o domnișoară, și ea puțin stingheră, dansa pe ritmurile ușor orientale. N-am înțeles de ce erau bine protejați, înconjurați de voluntari care împingeau publicul, fanfara italienilor n-a avut absolut nici o problemă cu interacțiunea, asta era și miza spectacolului!
După ce m-am trezit o dată mutată din loc, iar cînd am ridicat privirea din ecranul camerei foto, am văzut că era unul dintre voluntari și m-am conformat, urmează partea doi: eu, tot cu nasul în ecran! A se nota că mergeam cu spatele, în fața fanfarei, prin spațiul îngust dintre Primărie și Biserica Catolică și că încă nu mi s-a deschis ochiul soacrei în ceafă. Mă trezesc cu un braț care mă dă brutal la o parte, ridic ochii, un june înalt, cu un obiectiv foto de jumătate de metru. Mă admonestează, iritat: „Dă-te la o parte, nu vezi că am ecuson?! Trebuie să fac poze!” Privesc la el, da avea legitimație atîrnată de gît, nu știu codul culorilor, îi spun că „De acord, ce-i cu asta, și eu am atîrnată acreditarea de presă! Și eu fac fotografii!” Brutal și disprețuitor: ,,Da, dar eu sînt PLĂTIT DE TEATRU!” M-am declarat învinsă în gînd, eu nu eram plătită de nimeni, scriu și fotografiez doar din pasiune pentru teatru!
Peste două minute, l-am văzut din nou, îl trăgea la o parte pe un alt domn fotograf, se pare că nu îi ajungea nici spațiul Pieței Mari pentru a se desfășura! Fără pretenții de fotograf profesionist, găsiți mai jos clișee surprinse în cea de-a doua zi de Festival.
[wpg_thumb]
Ce sa faci, unii sunt mai „acreditati” decat altii…