După ce s-a perindat prin oraşe mari şi mici ale României, Tudor Gheorghe, s-a reîntors la Sibiu pentru concertul „Rapsod şi Lăutar”. Vineri, 30 martie, sala mare a Casei de Cultură a Sindicatelor a fost aproape plină.
Tudor Gheorghe (n.1945, cântăreţ, compozitor, actor)
Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova. (Eugen Barbu, 1971)
Înalt, drept, elegant, cu o ţinută ce impune verticalitate şi demnitate, artistul, soseşte cu o oră şi jumătate naintea începerii spectacolului, salută, schimbă vorbe, discută cu presa, zâmbeşte, oferă interviuri şi la şase fix intră în cabina artiştilor, îşi pregăteşte vestimentaţia, vocalize şi continuă ultimele repetiţii. Un artist inteligent şi zelos ce slujeşte arta românescă de peste 45 de ani. A debutat la 21 de ani, a cântat, a compus, a realizat zeci de spectacole de muzică şi poezie, singur, cu taraf, cu orchestră, muzică sacră sau pentru copii şi recent muzică de interbelic, muzică de dragoste, Moscopol şi Jean Vasile, „Adio Doamnă”. Şi artistul nu se va opri aici. Ideile geniale îi curg şi proiectele sunt provocatoare.
„Pe cei ce dirijează cultura română nu-i interesează, dar eu de 40 de ani am educat acest public al meu”.
Bucuria de a-l asculta de fiecare dată în concerte, care nu sunt defel ieftine (de la 50 la 150 lei), este întărită şi de seriozitatea şi bunul simţ al artistului. Deşi deloc modest ba mândru şi orgolios după primul cântec se adresează publicului justificând ideea spectacolului. A început ca un rapsod purtând cravată („cravata este obligatorie pentru rapsod”, atenţionează artistul), a cântat, a spus glume, a făcut ironii (unele cu trimitere spre politichie) spre hazul spectatorilor. Tudor Gheorghe este un bun pedagog şi onest în aprecierea tradițiilor folclorice romanești. A explicat de ce a ales acest concert, această punere împreună a rapsodului şi lăutarului. Concertele sale au un profund caracter educativ şi meditativ. El nu cântă doar pentru a bine dispune publicul, nici pentru a „oferi ceea ce se cere” tocmai de aceea îşi selectează inteligent piesele. Este sensibil şi la româniii din străinătate pe care i-a vizitat din Europa şi până în America. Prin toate aceste cuvântări şi gânduri transmise, Tudor Gheorghe încearcă o legătură între el şi public. Publicul nu înseamnă spectatori. Ei sunt implicaţi în desfăşurarea programului prin atenţie şi cugetare. Public nu este unul ţipător şi agitat. La acest concert, Tudor Gheorghe, chiar a rugat să nu se aplaude la unele cântece. Nu se cuvine! Dar publicul nu este nici cu gura închisă, apropo de cenzura la care maestrul a fost supus în comunism. „Cântece cu gura închisă” fiind primul spectacol după 1990.
În partea a doua a spectacolului dedicată lăutarului maestrul şi-a propus un periplul prin teritoriile ţării de unde a cules şi intepret cele mai reprezentative cântece. Şi-a scos cravata. „Lăutarul nu poartă cravată”, zice. Dar înainte de a cânta ne poartă iarăi prin istorie la o poezie a lui Negruzzi din 1853, care deplângea „manelele şi şoselele cu gropi”. Câtă asemănare între atunci şi acum. „Păi noi ce am făcut? Am dormit în aceşti 159 de ani”. A cântat cu ironie o manea compusă chiar de el însuşi, spre deliciul publicului şi s-a întrebat dacă peste 159 de ani nu va veni un alt cântăreţ cu aceleaşi versuri despre manele şi şosele. A luat fluierul şi cobza ca un veritabil lăutar, „ceea ce fac eu nu este lăutăria de cârciumă, ci este altfel de muzică populară”. Periplul folcloric a început cu o doină din Podari, din satul natal, continuând cu Argeş, Teleorman şi Olt. Oltul, vechiul Romanaţi (de la Roma), cu capitala la Caracal, după numele împăratului roman, Caracalla (217 en), „iată originea noastră latină” afirmă Tudor Gheorghe.
„Câtă varietate creatoare, câtă fantezie şi cât potenţial are acest popor.”
Doina lui Achim Nica, „mândra mea din Bozovici” şi „Foaie verde ca măraru”. Cea mai frumoasă doină. Orgolios mărturiseşte „ştiu tot”. Tudor Gheorghe ar introduce dansul popular „o oră pe săptămână în clasele 8-12. Să ştie măcar o horă, o sârbă, un brâu bănăţean şi o învârtită ardelenească. Nu ne-am face de râs. Vedeţi, la greci dacă nu ştii dansa rămâi repetent la liceu.”
Intrăm în Transilvania cu alte două cântece „pe Mureş şi pe Târnave” şi „Cântecul Iancului”. „Ultimul era obligatoriu”, continuă artistul.
Există un fenomen de transfigurare a cântecului popular. Deşi nu poţi să fii autentic totuşi nici să trădezi folclorul nu-i permis.”
Continuă traseul muzical ajungând în nordul ţării, în Maramureş,fraţii Petreuş, „Ce rău am făcut la lume” şi tropotita „Pentru mâdra din Ieud”. Apoi cântece din Bucovina zona Cernăuţiului, o doină culeasă de la o ţărancă la data de 4 august 1902. Moldova, „moldovenii sunt creduli şi infatuaţi, nu au nicio o jenă în a se lăuda”. Din „Şapte mori sunt pe pârâu” se deprinde foarte clar mândria moldovenilor. Şi în final periplul ajunge la aromâni din Dobrogea prin „ ne a muşata rmână”, adică „ La frumoasa română” şi de acolo, pentru a închide cercul folclorului românesc iarăşi în Oltenia.
Maestrul conchide „Am făcut acest periplu ca să vedeţi câtă frumuseţe este în muzica română.”