Aşezat pe măsuţa din sala „Ileana Berlogea” a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, înconjurat de studenţi, unii pe scaune, alţii ghemuiţi pe jos, Radu Mihăileanu vorbeşte tehnic, Radu Mihăileanu vorbeşte „business”. Aceasta este o altă faţetă a regizorului jovial şi citabil de la evenimente. Lejeritatea sa ca persoană este dublată de profesionalismul cu care analizează şi discută cu partenerii săi fiecare cadru din cele 24 pe secundă cu care rulează un film.
Prima care vine este muzica, le explică Mihăileanu studenţilor. Pentru a face un film, trebuie ca acesta să aibă ritm. Astfel, Mihăileanu a povestit că pentru filmul „Concertul” a ascultat Ceaikovski la nesfârşit, pentru „La source des femmes” a ascultat muzică de inspiraţie berberă, iar pentru un proiect pe care şi-ar dori să îl vadă devenit film, despre cultura masai, şi-a procurat CD-uri cu muzica inspirată din cultura acestora, de la melodii cu instrumente rustice până la rap şi hip-hop.
Cu actorii, Radu Mihăileanu face un adevărat cantonament. Pentru lungmetrajul „La source des femmes”, Mihăileanu a petrecut trei luni în Maroc, împreună cu actorii săi, înainte de începutul filmărilor. În timpul acesta, cei din echipă ajung să fie o mică familie. Să se certe, să mănânce împreună, să îşi afle unii altora poveştilor. „E ca o relaţie umană normală”, a spus Mihăileanu. Iar când casa de producţie nu vrea să finanţeze o şedere mai lungă înaintea filmărilor, răspunsul regizorului vine prompt: „Câştigaţi mai mult decât bugetul unei ţări africane, ce înseamnă pentru voi încă 30 de zile de hotel?”.
Regizorul a mai povestit studenţilor prezenţi la masterclass că îşi doreşte să lucreze cu actori volubili, vii, dispuşi să fie îmbogăţiţi şi modelaţi. „Eu cred că sunt două tipuri de actori. Tehnicienii, care sunt foarte buni, dar câteodată mă întreb cum fac dragoste – «stai aşa, fă aşa». Şi apoi sunt actorii care au o tehnică foarte bună, dar pe care au uitat-o”, spune regizorul. Acesta a spus că, atunci când o scenă nu iese bine după mai multe filmări, foloseşte anumite „butoane” cu actorii săi, pentru a activa o reacţie pe care caută să o surprindă pe peliculă.
Radu Mihăileanu, care este calificat în străinătate drept „român” şi în Franţa, „franco-român”, aproape niciodată „francez”, spune că presa din ţara în care locuieşte are păreri împărţite în privinţa lui. „Liberation, Telerama şi Cahiers du Cinema mi-au reproşat că sunt prea umanist (…), eu barbaria am văzut-o. Am văzut şi barbaria de pe vremea lui Ceauşescu şi barbaria din Africa (…), m-am lecuit”, spune regizorul. În schimb, Le Figaro şi Le Parisien îl iubesc. „E ciudat… fac filme mai mult de stânga şi mă iubesc cei de dreapta. Sunt evreu, dar mă iubesc catolicii”, spune acesta.
Regizorul Radu Mihăileanu a acordat un interviu MEDIAFAX cu ocazia vizitei sale în Capitală, la Festivalul Internaţional de Film Bucureşti (19 – 25 martie), în cadrul căruia şi-a lansat cel mai nou lungmetraj al său, „La Source des Femmes”. Totodată, invitatul de onoare al Festivalului Bucureşti a susţinut, marţi, la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, masterclass-ul intitulat „Du bonheur et de la liberté de créer et de s’exprimer”.
Prezentăm integral interviul acordat MEDIAFAX de Radu Mihăileanu:
Reporter: Aţi avut reacţii negative la cel mai nou film al dumneavoastră de la comunitatea musulmană?
Radu Mihăileanu: Eu mă aşteptam, să fiu sincer, la nişte critici sau am putea să numim critici mult mai violente din partea unora. N-am avut, din fericire, violenţa asta extremă la care mă aşteptam, am avut nişte extremişti ai unei comunităţi foarte specifice, care este cea berberă, care s-au indignat foarte mult că n-am făcut filmul în limba lor, filmul inspirându-se efectiv foarte mult din cultura lor. Deci m-a surprins puţin. Pe de o parte, nu mă aşteptam, pentru că eu, lăudând frumuseţea lor în tot filmul, inspirându-mă în costume, decoruri, cântece şi aşa mai departe de cultura asta nemaipomenită, m-a surprins faptul că nu au înţeles că, făcând un basm universal arab, nu puteam să-l fac în limba berberă, pentru că, dacă l-aş fi făcut în limba berberă, m-ar fi atacat tot ei spunând: „de ce ne critici numai pe noi când sunt alţii la fel ca noi?”. Dar m-au făcut să gândesc, dar m-a surprins că nu m-au atacat mai mult alţii.
Rep.: Dar nu la modul „De ce vine un regizor evreu sau un regizor bărbat să vorbească despre emanciparea femeilor musulmane?”
R. M.: Nu, nu. Asta nu. Din fericire, nu m-a atacat nimeni şi sunt fericit să zic de inteligenţa lor că nu m-a atacat nimeni că eram evreu, nici în Maroc, nici în Tunisia, nici nicăieri şi mai ales că majoritatea… că femeile s-au exprimat din toate ţările astea… Bine, am arătat şi noi, ca să fim siguri că nu spuneam tâmpenii, am arătat filmul pentru preşedinte de organizaţii de femei care apărau drepturile femeilor, mai ales în Maroc, dar şi în Tunisia. Deci, foarte repede, ele au adoptat filmul. Poate că era mai greu după aia… Publicul fiind în majoritate feminin, le-a ajutat pe acestea să discute cu bărbatul, să discute cu socrii. Le era poate dificil unora, după aia, să se revolte, pentru că le era frică că femeile o să le sară în cap.
Rep.: Vorbeaţi şi de apăsatul pe „butoane” când e vorba de actori. Când vine un moment de impas, faceţi apel la nişte detalii personale pe care vi le dezvăluie actorii. A existat vreun actor care după aceea v-a urât, oarecum, că aţi făcut apel la lucruri atât de personale?
R. M.: Până acum nu, dar înţeleg întrebarea dumneavoastră, că unul s-ar considera că l-am manipulat. Deocamdată nu. Îmi închipui, pentru că calitatea umană a prieteniei noastre a fost de atât de mare încredere… e un dialog permanent între un regizor şi un actor. Eu am nevoie ca el să aibă încredere în mine şi să ştie că eu niciodată n-o să-l duc … De exemplu, mi s-a întâmplat de multe ori când actorii dau atât de mult, cu generozitatea lor, că simt că sunt la frontiera unde să se spargă. Că îmi dau atât de mult… Când simt că sunt aproape de frontiera asta care ar putea fi nemaipomenită pentru mine îi opresc. Adică e o limită în care cinema-ul nu este mai important decât viaţa. Deci ei ştiu asta şi e un schimb de încredere atât de puternic între noi.
Eu am încredere în ei că ei îmi vor da, ei au încredere în mine că unde-i voi duce nu-i duc numai să profit de ei şi ca să-i sparg şi că dup-aia îi arunc. De exemplu, şi cu copiii. Când filmezi cu un copil, în ultima zi de filmare nu trebuie să-l părăseşti aşa, pentru că pentru el a fost o experienţă foarte puternică şi trebuie să te ocupi de el ca să se reintegreze în şcoală, cu prietenii lui. Nu-l arunci de pe o zi pe alta. La fel cu actorii. De multe ori, eu şi actorii mei principali rămânem prieteni. E o încredere. Melanie Laurent, de exemplu, ce mi-a dat la „Concertul” … ştiam care era limita, ca să n-o sparg. Şi de multe ori, după aia, ei spun că au trăit o aventură extraordinară, pentru că au descoperit, câteodată, graţie „butoanelor” ăstora un teritoriu intim al lor pe care nu-l cunoşteau.
Rep.: Aţi spus că, dacă ar fi să faceţi un film cu temă românească sau în România, aţi face un film despre fuga dumneavoastră din ţară? Cine ar juca rolul dumneavoastră?
R. M.: Habar n-am… nu ştiu… încă nu m-am dus cu gândirea atât de departe. Rar scriu cu un actor în creier. Mi s-a întâmplat acum, la „Izvorul femeilor” („La source des femmes”, n.r.), cu Leila (Bekhti, n.r.), dar e rar. Subiectul mi se pare… Mulţi îmi cer să scriu o carte autobiografică sau să fac un film. Le-am spus tuturor: „Voi face un film în momentul în care voi fi capabil să râd de tragedia mea”. Deci simt că nu-s prea departe, că începe să fie coaptă. Am găsit poate cum… adică care ar fi limbajul şi care ar fi punctul de vedere ca să devină tragicomică şi absurdă.
Rep.: Aţi spus, la un moment dat, despre dumneavoastră că aţi fost un actor prost…
R. M.: Da, e-adevărat.
Rep.: Cum devine un actor prost un regizor bun?
R. M.: Ce mi-a servit ca actorie, ştiind mai ales de ce eram prost, de ce m-au uimit actorii buni, ce flacără în plus au ei faţă de ce aveam eu, ce evantai foarte larg au ei faţă de cel mic, restrâns pe care îl aveam eu… Şi totuşi experienţa… E ca în momentul când scrii. Când scrii, începi să aluneci în subiectivitatea altuia. La fel, când dirijezi un actor încerci să înţelegi mai întâi ce vrea el şi cum se simte el bine. Altfel… Dar asta e dragoste.
Când eşti, când te căsătoreşti sau eşti în cuplu cu cineva, dacă încerci numai să fii tu fericit, după schema ta, o dai în bară foarte repede. Dacă încerci să fii şi tu fericit, dar şi să îl faci fericit pe celălalt din punctul lui de vedere, s-ar putea să fim doi fericiţi. La fel cu actorul, încerc să văd care e complexitatea lui, ştiind că eu n-am putut s-o am. Dar acum, jucând, când am jucat în teatru, ştiu care sunt aşteptările actorului. Asta e foarte important pentru mine… să nu mă situez numai în postura regizorului, să mă situez de multe ori în postura lui şi să mă întreb ce aşteaptă el de la mine.
Rep.: Tatăl dumneavoastră dă prima clachetă la filmele dumneavoastră. A fost şi în Maroc?
R. M.: Da, da, da. Şi în Maroc au fost două chestii nostime. Una foarte zguduitoare emoţional. Tatăl meu, cum se ştie, a fost deportat ca evreu, a fost în lagăr, a evadat. Deci este evreu şi a trăit ceea ce se numeşte holocaustul. A venit în Maroc, în sătuc, a dat prima clachetă şi, de obicei, ţine un mic discurs pe care l-a scris ca să îndrume, ca filmarea să fie fericită. A făcut un speech despre lumea arabă, lumea arabo-musulmană, care este considerată, printr-o stupiditate, duşmanul evreilor, care e o prostie. A făcut un speech foarte lăudător la cultura arabo-musulmană şi a terminat discursul cu „In shaa’Allah ” („Cu voia Domnului”, în arabă, n.r.) care a fost foarte emoţionant. Şi asta avem înregistrat, pentru că se filmează tot timpul.
Al doilea lucru nostim este că are 90 de ani şi chiar dacă este foarte viu… satul ăla este foarte în pantă, nu există străduţe cu trotuare. Deci, ca să nu cadă săracul, i-am organizat un scaun cu purtători ca la egipteni, pe timpuri, ca la faraoni. Avem poze şi l-am filmat cum se plimba prin sat. Oamenii schimbau poziţiile de aparat sau decorurile şi el se plimba prin sat cu scaunul ăla nemaipomenit.
Născut în 1958, la Bucureşti, Radu Mihăileanu este fiul unui jurnalist evreu, Mordechaï Buchman, care, după ce a evadat din lagărul de concentrare unde fusese deportat de nazişti, şi-a schimbat identitatea.
Mihăileanu a debutat în lungmetraj cu „Trahir”, care a obţinut Grand Prix des Amériques la Festival des Films du Monde de la Montreal. Recunoaşterea internaţională a venit odată cu cel de-al doilea film, „Trenul vieţii/ Train de vie”, care a primit premiul FIPRESCI la Veneţia şi premiul publicului la Sundance. Radu Mihăileanu şi-a reconfirmat talentul şi dragostea pentru temele sale favorite – exilul şi identitatea naţională – cu „Trăieşte/ Va, vis et deviens!”, recompensat cu Label Europa Cinemas şi premiul publicului secţiunii Panorama la Festivalul de la Berlin şi cu premiul pentru cel mai bun scenariu original la gala César 2005. În 2009, Mihăileanu a scris şi a regizat „Concertul”, nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, premiat cu César pentru cel mai bun sunet şi cea mai bună coloană sonoră şi laureat al galei Gopo 2010 la categoriile „montaj”, „scenografie”, „machiaj/coafură” şi „muzică originală”.
„La source des femmes” a avut premiera în 2011, la Festivalul Internaţional de Film de la Cannes, şi va putea fi văzut în cinematografele româneşti de la sfârşitul lui martie, fiind distribuit de Independenţa Film.
„La source des femmes” este povestea unor femei care locuiesc într-un sat dintr-o regiune deşertică. Pentru că soţii lor refuză să le facă viaţa mai uşoară şi să aducă apa în sat, acestea se hotărăsc să facă o grevă a sexului. Povestea este inspirată dintr-un fapt real din Turcia, dar filmul a fost realizat în Maroc, deoarece este, într-o măsură, „povestea de iubire” a autorului cu această ţară, dar şi povestea lui de iubire cu femeile marocane.
