Femeia în negru/The Woman in Black, cu Daniel Radcliffe în rol principal, este un horror psihologic, o poveste cu fantome-copii care arată ca în filmele de groază japoneze, în care teroarea creşte gradat, punctul maxim în materie de spaimă creată spectatorului fiind dat de sperieturile bruşte, în sine rezolvări facile, dar cu un efect intens asupra privitorului.
Tot ca in horrorurile japoneze, fantoma malefică e o femeie, cea „în negru”, anunţată de titlu, pe care recomandăm să nu o privească în ochi spectatorii cu copii acasă (veţi vedea la final de ce). Camerele de filmat se mişcă modern (travelingul prin care protagonistul e urmărit în casa bântuită etc ), ceea ce face o combinaţie interesantă cu filmul de epocă.
Bazat pe romanul de succes scris de Susan Hill, Femeia în negru este o poveste din epoca victoriană, despre pierdere, răzbunare şi durerea doliului. Romanul a fost adaptat într-un film de televiziune, o piesă de teatru, o serie radiofonică şi acum, într-un film de lungmetraj, cu premiera în cinematografele româneşti pe 16 martie.
Femeia în negru al regizorului James Watkins bifează la capitolul atmosferă. Are tot felul de culori alterate, culorile morţii şi ale putrezirii. Casa bântuită are interioare roşu decolorat şi verde-mucegai, gândite de scenografa Kave Quinn, ceea ce dă încăperilor un aspect decăzut. Frontonul are în sine un aspect diabolic. Ceaţa, tonurile închise, apariţiile (iniţial) spectrale ale femeii în negru, muzica, accentele sonore îşi fac foarte bine treaba. Toate elementele care să conducă spre un punct culminant sunt abil construite. Şi povestea creşte spre un climax.
Numai că momentul crucial nu coincide cu o reală confruntare, este sub ce se promisese spectatorului, şi nu aduce o rezolvare de niciun fel. O mare problemă este şi cum e construit personajul principal. Este liniar, deşi una dintre primele reguli ale scenaristicii spune că personajul trebuie să fie construit pe o contradicţie.
Mai mult, Daniel Radcliffe, protagonistul, nu e avantajat de rolul din The Woman in Black, care nu-l ajută să iasă din pielea lui Harry Potter. Filmul seamănă prin atmosfera sumbră cu Harry Potter And The Half Blood Prince, întâlnirile cu Femeia în negru par confruntări cu Bellatrix Lestrange, iar casa răposatei Alice Dabrow – înfricoşătorul conac izolat de sat printr-un drum pe care îl inundă refluxul, are o aura misterioasă, precum cea a Hogwarts-ului.
Daniel Radcliffe afişează aerul uşor naiv pe care îl avea ca Harry Potter, şi încercarea lui de a juca într-o economie de mijloace nu se potriveşte deloc cu genul filmului. Pe scurt, Radcliffe e aton şi când spectatorului îi va sări popcornul din mână.
Probabil numai fanii lui Daniel Radcliffe şi ai seriei Harry Potter vor fi întru totul mulţumiţi de film.
