Spectacolul va avea loc miercuri 21 martie 2012 orele 19:00 la Casa de Cultura a Sindicatelor din Sibiu.
Ironic la adresa unei societati mecaniciste, care uita de Dumnezeu si care isi faureste o noua valoare suprema din bani, faima si putere, cu tot ce aceasta societate are mai imbecil si mai stereotipic, primele acte ale Visului abunda de comic, insa intr-un fel mai temperat si mai satiric, pe alocuri, decat o piesa ca, de exemplu, Toujours l’amour. Improvizatia isi face si ea simtit cuvantul, intre acte, cand Puric “face bascalie” de spectatorii care au impresia ca s-a terminat spectacolul si se ridica aplaudand frenetic, parca usurati ca in curand vor pleca acasa. Intr-un act de un comic savuros, actorul incearca parca sa aduca pe scena adevaratul sau Eu, care se ascunde in spatele panoului, timid si timorat, speriat de atentia care i se acorda. Actorul e modest si arata ca nu el trebuie aplaudat, ci acel creator care nu vrea sa se afiseze si sa primeasca laude si omagii. Il trage, incearca sa-l prinda si sa-l aduca pe scena pentru a primi aplauzele meritate, actorul ramanand sa fie o simpla carcasa interpretativa.
Dupa aceste acte care se desfasoara pe mai mult de doua treimi din piesa, ramai cu impresia puternica a unui portret al cenzurii spiritului si al goliciunii umane dintr-o societate care isi rataceste valorile. Un hot evadeaza succesiv dintr-o celula, doar pentru a se gasi inchis intr-o alta, totul desfasurandu-se intr-o lumina rosie puternica, trisa si infricosatoare. Se loveste cu capul de pereti, trage de bare, fuge de nebun si ramane captiv. Intr-o continua febrilitate, scena crescand in intensitate, care pare aproape apocaliptica si la care rasetele inceteaza pentru prima oara, se termina dupa ce zidurile celulei se stramtoreaza, hotul incercand in zadar sa le opreasca si sa scape din inchisoarea tot mai stramta. Urmeaza un act linistit, care se apropie de ispasire, dar care inca nu o atinge. In penumbra scenei luminate numai de o singura sursa calda, galbuie, Puric e in umbra, doar mainile fiindu-i scoase in evidenta, ca doua fiinte efemere de un alb imaculat. Serenitatea se coboara… mainile se urmaresc, se iubesc, se bat, se joaca si una dintre ele moare. Celalata ramane singura si nealinata, disperata de a-si gasi un sprijin. Picaturi de transpiratie cad de pe fruntea actorului, complet imobil, asupra mainii care se zbate in singuratate.
Deznodamantul eliberator se dezvaluie pe scena. Pe fundalul crescendo al Adagio-ului lui Albinoni, sublimul scenei te emotioneaza pana la lacrimi. Un Puric imobil, dar in acelasi timp rotindu-se de parca ar sta prins intr-un singur loc fix (acela despre care vorbea Arhimedes) si pamantul s-ar misca in jurul sau, apare, luminat multicolor, tinand mainile in mudra specifica unui Iisus mantuitor. Aceasta imagine descinde parca din cer asupra salii, urmata de altele pe care e greu sa le mai tii minte, dupa socul initial. Transa e completa. Tot ce poti descifra e salvarea pe care o resimti dintr-o data coborata asupra ta. Dumnezeu, singura speranta, libertatea absoluta inteleasa, e o prezenta cu mult mai palpabila decat ar putea fi la orice slujba de duminca intr-o biserica. Parca inaltarea s-ar rejuca in fata ochilor tai. Viorile si orgile ating un final paroxistic, in acelasi timp cu corpul actorului si cu semnificatia piesei. Catharsis-ul este realizat.