Într-o conversaţie cu o doamnă onorabilă din Europa germanică aflată în vizită de lucru în Hermannstadt am introdus graţios subiectul preferinţelor muzicale. „Rock, pop, jazz şi soul” a zis cuconiţa. „Şi clasic?”, întrebai eu. „Nuuu.Şi ca să-ţi spui pe-a dreaptă nu am fost niciodată la un concert de muzică clasică”. Am rămas bezmetic. Aşteptările mele fuseseră înşelate.
Se poate ca o distinsă profesionistă dintr-o ţară civilizată să nu aibă interes pentru muzica ce înalţă sufletul? Câteva zile mai târziu mi-am răspuns afirmativ. Mă întorceam de la un concert excepţional de la filarmonica din cetate. Adevărat, era joia, însă sala cuprindea zeci de scaune neocupate.Trist.O sală chiar mică pentru un oraş precum Sibiul ce încă îşi păstrează cu îndrăzneală ilegitimă titlul de „capitală culturală”. Ce înseamnă 400 de scaune la 150.000 de locuitori? Puţin mai mult de 0.2%. Dar sala de nici 150 de locuri a teatrului naţional Stanca? Şi mai puţin. Desprind din aceste afirmaţii cel puţin două simple asumpţiuni. O să încep cu a doua: Sibiul nu este atât de cultural precum se propovăduieşte. Muzica clasică, in ciuda repetatelor concerte, rămâne încă un teritoriu nedescoperit şi fără de curiozitate pentru mulţi dintre noi. Creaţiile culte ale genialilor precum Mozart, Beethoven, Bach, Verdi, Haydn ori Tchaikovsky nu sunt cunoscute cetăţenilor. Să nu-mi spuneţi că se ascultă pe internet sau în căşti. Nu poţi asculta Bach pe bicicletă.
Muzica clasică te îndeamnă la meditaţie, îţi alină durerea inimii, îţi împărtăşeşte bucuriile vieţii şi sublimul dragostei. De la curţile împăratului, din saloane sau biserici atinge străfunduri nebănuite ale sensibilităţii umane şi întăreşte caracterele, ea, „o armonie agreabilă în onoarea lui Dumnezeu şi desfătarea permisă a sufletului” (Bach). Ascultaţi-o!
frumos..