Sunt fan zăpadă, iar când vine vorba de ninsori, nu accept altceva decât multe, mari, abundente și dese. Știu că noi, ăștia desțelenizați, am dezvoltat o verocitate aparte în a scăpa de orice urmă de nea de pe asfalt. Iar când rămâne vreo dâră, vreo cărare nedeszăpezită, mergem ață la Primărie să cerem socoteală. Cum, zăpadă din cer, zăpadă din aia albă, zăpadă înghețată pe strada noastră?! Câtă incompetență!
Iar când monștri de fier care se cheamă plug, sărăriță și alte utilaje specifice scot negrul asfaltului de sub albul zăpezii, tot ne rămâne ceva de obiectat: să facă bine primăria să ia și nămeții de pe marginea drumului, că ne încurcă la parcare. Să nu cumva, ferească sfântul, să aibă natura vreun loc, cât de mic, în viețile noastre.
Nu știu exact când s-a produs ruptura asta tectonică între noi și iarnă. Dar încă n-am îmbătrânit destul cât să nu-mi mai amintesc zilele de ianuarie de când eram copil. Am crescut la oraș, dar iernile erau albe. Ai mei nu puteau scoate mașina din curte, dar se trezeau cu o jumătate de oră mai repede și mergeau pe jos la muncă. Pe drumul spre școală, nămeții ne treceau de creștet și ne aruncam în ei ca-n mare. Ne construiam tron în zăpadă și ne simțeam regi și regine. Bunicii mei ieșeau de zece ori pe zi în curte, ca să facă poteci prin zăpadă. Nu ne procopsisem cu coduri galbene, portocalii, arămii și țiclam, era doar alb. Și ne bucuram, cu toții. Unii pentru derdelușuri, alții pentru grâne.
Nu puteam ajunge la țară, la bunici, decât mai spre primăvară. Satul nu avea curent electric și cu atât mai puțin telefonie. Nu ne îngrijoram prea mult, știam că bunica are saci de făină burduf, porumb pentru animale cât să treacă tot anul, slănină în pod și vaci de lapte. Nu avea nimeni nevoie de meteorologi care să-i spună că vine iarna și ar fi bine să nu te prindă cu cămara goală.
Dar undeva, în timpul ăsta scurt dintre atunci și acum, am uitat cu toții asta.
E drept, poate atunci n-am fi aflat niciodată de oamenii care stau, ca acum, cu totul îngropați sub nămeți. Suntem buni, taaaare buni de gură atunci când putem critica. Că de ce și-au deszăpezit parabolica sau de ce stau în case și îi lasă pe militari să dea la lopată? Dar în afară de ăia 2-3 care și-au deszăpezit degeaba parabolica, pentru că oricum n-au curent și de ceilalți câțiva care îngheață ca proștii în case, că oricum n-au căldură, mai sunt niște unii, mii, care nu mai au ce mânca și care au fântânile îngropate la doi metri sub zăpadă. Sunt bunici de-ai noștri care și-au făcut degeaba provizii, că și cămara e tot sub nămeți.
Pentru că mie mi-e bine, stau lângă calorifer în timp ce scriu aceste rânduri, pe aragaz fierbe o supă de rață, iar în curte, zăpada nu-mi trece de pulpa piciorului, mă iau frumos de după ceafă, mă arunc în mașina mea cu esp care iese liniștit din parcarea nedeszăpezită și mă parchez în primul supermarket, de unde iau, după cum urmează: orez, zahăr, ulei, paste, conserve, biscuiți și câteva lumânări, pentru cei care nu au nici curent electric și le duc frumușel la Academia Forțelor Terestre din Sibiu, de pe strada Revoluției (vizavi de Poliție). Campania umanitară este inițiată de Realitatea TV și MapN și mă aștept să găsesc acolo și alți ciudați ca mine, pentru care e mai important mai întâi să facă și să analizeze abia după aia.
Prefectura Sibiu zice și ea – și, de data asta, zice bine: “Persoanele fizice şi juridice dispuse să trimită în zonele calamitate lemne de foc pot anunţa Instituţia Prefectului Sibiu, la tel.: 0743/403.068 (d-l Dan Barbu)”.
Haideți să haidem!
