A trecut un an şi jumătate de la cazul care a şocat România. În noaptea zilei de 26 spre 27 iunie 2010, un pastor unitarian din municipiul Mediaş şi-a ucis cei doi copii, în vârstă cinci, respectiv şapte ani. Le-a tăiat gâtul în incinta bisericii, după care bărbatul, de 35 de ani, s-a sinucis, aruncându-se în faţa unui tren. După luni de agonie, soţia lui Cseh Denes, Jolan, acceptă să vorbească în premieră despre cele întâmplate, anunţă jurnalul.ro.
Spune că nu mai suportă ca toată lumea să îi catalogheze soţul drept un criminal. Arată cu lacrimi în ochi fotografii cu soţul şi cei doi copii. „Acesta era Denes, un om bun, cu suflet cald. Sunt zile, tot mai multe, în care îmi doresc să nu mai fiu pe lumea asta, să mă duc lângă ei, să fiu cu ei pentru totdeauna. Doar atât îmi doresc”, s-a confesat Cseh Jolan pentru TV2. „Nu ştiu cât mai am de trăit, o zi sau poate o lună şi nu vreau ca lumea să rămână cu imaginea soţului meu din acea seară blestemată”, îşi motivează Cseh Jolan decizia de a vorbi despre caz după atâta timp. „Simt că înnebunesc când lumea spune despre soţul meu acel cuvânt. De ce să fiu supărată pe el? Că şi-a sacrificat viaţa pentru mine? În acea seară nu a fost el. Nu era lucid. Denes era încărcat de sentimente nobile şi nu ar fi putut face rău nimănui”, spune Jolan.
Tumoare de 4.5 kg
Ea îşi aminteşte cu regret momentul care a adus dezastrul în familia lor. „Am fost la medic, în 2008, fiindcă mă durea stomacul şi mi-au depistat o tumoare de 4.5 kg. Am fost devastaţi, dar am rămas optimişti. Nu pentru mult timp, fiindcă, la fiecare control, mi se spunea că tumoarea e în creştere şi nu există nici un semn care să ne dea speranţe pe viitor. Atunci soţul meu parcă a înnebunit gândindu-se că, în curând, va rămâne singur. A început calvarul. Soţul meu a început sa sufere de insomnie şi nu trecea o zi, să nu îmi spună că îl doare capul foarte tare. Am mers şi la psihiatru cu el. Acesta ne-a spus, la ultima şedinţă, că nici un medicament nu îl mai poate ajuta. El trebuie să se ajute singur şi să treacă peste această problemă. Vorbeam des cu el despre subiectul decesului. Simţeam că e îngrozit de gândul că va trebui să îi crească singur pe cei doi copii. Mă simt vinovată pentru ce s-a întâmplat. Eu sunt vinovată, fiindcă el mereu a fost un stâlp de rezistenţă al existenţei mele, iar eu nu l-am ajutat, nu suficient”, consideră soţia îndurerată.
Băiatul cel mic nu a vrut să plece din casă!
Femeia de 34 de ani povesteşte ce s-a întâmplat în acea seară. „Cu câteva zile înainte de tragedie am fost cu el la spital, i-au administrat mai multe medicamente, printre care şi calmante. În acea zi nu am observat nimic neobişnuit la el. Era trist, aşa cum a fost mai mereu în ultima perioadă. Seara am început să pregătesc cina şi mi-am dat seama că nu avem pâine suficientă. Le-am zis copiilor să meargă până jos, până nu urcă tatăl lor, şi să aducă împreună o pâine. Băiatul de 5 ani parcă a presimţit ceva. Mi-a zis că nu vrea să meargă, dar l-am convins. După acel moment nu i-am mai văzut niciodată. Au pornit cu tatăl lor spre magazin, însă nu au mai ajuns acolo. Au trecut câteva ore, timp în care mi-am sunat soţul pe telefonul mobil de mai multe ori, însă nu mi-a răspuns. M-am îmbrăcat şi am ieşit pe stradă să îi caut. M-am dus şi la râu, să văd dacă nu cumva sunt acolo. Într-un final, m-am dus la biserică. Am ţipat după ei, dar nu mi-a răspuns nimeni. Am început să trag de poartă, dar nu am reuşit să intru. Atunci l-am chemat pe responsabilul bisericii să îmi deschidă. Crezând că nu sunt acolo, nu am mai aşteptat şi am plecat spre casă, sperând că între timp s-au întors. La câteva minute, responsabilul bisericii a venit la mine şi mi-a spus vestea groaznică. Cel mic în birou… şi cel mare nu se ştia încă.. Am alergat la biserică, însă deja era poliţia acolo şi nu m-au lăsat în preajma lor. Despre Denes nu se ştia nimic, abia dimineaţă am aflat că s-a aruncat în faţa trenului”, îşi aminteşte femeia.
Se temea pentru soarta copiilor!
Despre motivele acestui gest, Jolan spune că soţul se temea că cei doi copii vor ajunge pe drumuri. „Dacă eu nu mai eram, iar el bolnav, copiii ar fi ajuns în grija altora, poate chiar la orfelinat, sau în cel mai rău caz, pe drumuri. El nu vroia asta. În ultimul timp mă uit tot mai rar la fotografiile copiilor, fiindcă îmi provoacă o durere de neimaginat. Erau doi copii veseli, care cântau, dansau, adunau, se uitau prin enciclopedii, spuneau pe de rost planetele. De multe ori mă uitam la ei şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că mi-a dat astfel de copii. De multe ori îmi doresc ca Denes să îmi fi luat şi mie viaţa, dar sunt credincioasă şi viaţa este cadoul lui Dumnezeu, la fel cum au fost şi copiii mei”, a încheiat Cseh Jolan.
sursa: jurnalul.ro
