Decăderea TRIDENT povestită la persoana întâi de Constantin Mateescu

Trident – lanțul de retail controlat de omul de afaceri sibian Constantin Mateescu – este aproape să devină al treilea eșec românesc de proporții de pe piața comerțului alimentar, după Pic-ul fraţilor Ilie şi Cornel Penescu (spațiul de la Pitești a fost preluat, în august 2011, de reţeaua de supermarketuri Succes, controlată de omul de afaceri gorjean Nicolae Sarcină) și rețeaua Univers’all a lui Răzvan Petrovici (intrată în faliment în 2006), conform capital.ro

BDO Bussines Restructuring, administrarorul judiciar al rețelei Trident (intrată în insolvență în august 2009) a pus lacătul pe toate magazinele Trident, iar Constantin Mateescu (foto) acuză că încă de când a preluat administrarea judiciară a firmei, scopul BDO a fost nu să salveze, ci ”să lichideze societatea. Evident, cu participarea judecătorului Andreea Stănese”. „Au fost și greșeli de management la mijloc“, recunoaște Mateescu, ducând discuția în niște termeni pe care oamenii de afaceri îi evită de obicei când stau de vorbă cu un jurnalist. Iată cum vede el decăderea rețelei de hipermarketuri și supermarketuri Trident, care, la începutul lui 2008, avea aproape 1.000 de angajați și o cifră de afaceri de circa 55 de milioane de euro:

Începutul sfârșitului
»» Problemele au început în februarie 2009, când firma Aba Ro din Oradea a cerut insolvența Trident, pentru o datorie de prin 2004 – 2005. Între timp ne-am achitat de datorie, dar cu plata făcută cu tot, cu audit financiar care arăta clar că firma are inclusiv profit, Tribunalul Sibiu, prin decizia judecătorului Raluca Savu, ne-a băgat în insolvență. Așa a ajuns Trident cu roțile în sus. (…) Am contestat decizia de la Sibiu la Curtea de Apel Alba Iulia și am câștigat. Doar că în acel an și jumătate cât a durat să obțin suspendarea, vestea insolvenței s-a răspândit și imaginea firmei a fost șifonată – au apărut sincope și greutăți în livrarea de marfă… inclusiv după ce s-a suspendat decizia se simțea și trăiam de parcă eram în insolvență – sute de bilete la ordin refuzate, salarii neplătite și așa mai departe. Am vrut să evit să intru direct în faliment și, în august, mi-am cerut eu insolvența.
»» Nu știu dacă, atunci, aș fi putut face altceva, dar se pare că nici decizia de intrare voluntară în reorganizare financiară și restructurare obligatorie a datoriilor Trident nu a fost o soluție foarte înțeleaptă. Am văzut insolvența ca pe o gură de oxigen, o perioadă în care te poți reorganiza, replia și supraviețui. M-am înșelat.
Am pierdut mult la imagine și în momentul în care am decis să închidem Trident Shopping Center (primul magazin de tip mall al rețelei, investiție de 15 milioane de euro – n.red.). A fost o investiție colosală pentru noi, era un spațiu greu de ținut – lunar înghițea două – trei milioane de euro. În plus, s-a întârziat deschiderea lui – termenul era în decembrie 2008 și l-am deschis abia în aprilie 2009, dar în tot acest timp am plătit dobânzile bancare. N-am avut bani să finalizam galeriile, dar am decis să deschidem principala ancora, hipermarketul Trident, sperând că vom avea vânzări suficient de mari cât să ne permitem să terminăm și galeriile. N-a fost așa. Am închis centrul comercial, ceea ce a avut un mare impact negativ la imaginea și așa șifonată. Au scăzut vânzările și în celelalte magazine. Știți, odată ce cineva te atacă la imagine, vestea ajunge încet – încet și la omul de rând, care nu mai judecă doar cu stomacul.

Între ciocan și nicovală
»» Am intrat, deci, în insolvență și administratorul judiciar desemnat de instanță a fost Casa de insolvență Relco Active. Valoarea totală a datoriilor este de 30 de milioane de euro, din care aproape 40% către Romexterra (alte bănci la care Trident este datoare: Banc Post (11,65% din masa credală), BRD (9,51%), Piraeus Bank (9,13%) și Intesa Sao Paolo Bank (4,56%) – n.red). A urmat perioada de observare premergătoare planului de reorganizare. A mers cum a mers, s-au mai închis din magazine, s-a mai restructurat activitatea. Eu m-am ocupat de toată partea comercială. S-a micșorat cifra de afaceri, dar s-au micșorat și cheltuielile. Ba chiar eram în discuții cu un fond de investiții polonez și cu unul britanic care ar fi putut aduce bani în firmă, iar interesul lor era și pentru partea de imobiliare și pentru cea de retail, doar că nu m-am înțeles atunci cu creditorii să participe la o negociere directă, deschisă, alături de mine. Acum caut în continuare investitori. Firma și brandul pot fi salvate, pentru că noi nu vindem doar un nume, avem un patrimoniu cu active și pasive. Revenind, în perioada de observare mi s-a reproșat că nu am depus planul de reorganizare. Acesta se depune după ce ai tabelul preliminar al creditorilor gata, care nu era treaba mea, de administrator special al firmei (…)
»» În iunie 2010, la cererea Romexterra, care a cesionat datoria către Corporate Recovery Management, a fost numit un nou administrator – BDO Bussines Restructuring SPRL. Băieții de la București nu primesc 1.000 de lei pe lună, ca Relco, ci 3.000 de euro, plus TVA, la care se adaugă și comisioane – 10% din tot ce vinde din patrimoniul liber de sarcini, 5% din patrimoniul ipotecat, etc. Calculați cât câștigă BDO dacă vinde tot…
Am bănuit de la început că ei nu sunt constructori, ci că specializarea lor e să distrugă, să falimenteze… La ședința comitetului creditorilor și a Adunării Generale care s-a ținut la București, la începutul lui septembrie, BDO a propus intrarea în faliment a firmei. Nefiind legală solicitarea de a vinde totul, au mers pe varianta ajutătoare – ridicarea dreptului de administrare a Tridentului și a mea. Ridicând dreptul de administrare a celui care a construit firma și care deține firma, încerci să bagi indirect firma în faliment. În replică, noi am depus documentele din fișa rol, de la ANAF, cu ștampilă, cu tot ce trebuie. Dreptul de administrare se ridică din două motive: pierderi continue sau imposibilitatea realizării unui plan rațional de reorganizare. Eu am depus un plan de business bazat pe valorificarea patrimoniului intern. Un plan viabil și realizabil. Trident deține proprietăți și mijloace fixe evaluate  la 37,4 milioane de euro. La lichidare am obține 20-25 milioane de euro, iar cu banii ăștia suntem foarte aproape de suma integrală a datoriilor. Lichidarea e un abuz, totul se face pentru comisioanele care ar urma să fie încasate.
Și cu ce pierd eu vremea acum? Cu cereri, contestații, drumuri la tribunal și tot așa. E inutil să intru în detalii tehnice.

CITEȘTE ÎNTREAGA POVESTE ÎN CAPITAL