Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate și să nu sune spart. Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate fără să-mi dau ochii peste cap. Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate, iar însăși viața lui să fie argumentul. Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate este Regele Mihai.
Recunosc, sunt o sentimentală. Și nu doar una care plânge la filme, ba uneori chiar și la știri, ci una care crede, în mod rațional, că sentimentele guvernează lumea. Că, în viață, cele mai importante decizii se iau cu inima. Chiar și mersul istoriei urmează liniile trasate de sentimente – fie ele de frăție sau de ură, de orgoliu sau de umilință.
Pentru o persoană ca mine, discursul de astăzi, din Parlamentul României, al Regelui Mihai, a fost mișcător de munți. Și să miști munții mi se pare mai ușor decât să-i faci pe toți parlamentarii noștri, din toate partidele alese, să aplaude același cuvânt. Dar na, că Regele Mihai a făcut-o și pe asta.
Dacă le-a intrat pe-o ureche și le-a ieșit pe cealaltă, nu știu. Dar măcar pentru o clipă, cineva le-a vorbit fără emfază, fără patetism și fără ridicol despre iubirea de țară, despre datoria față de semeni, despre demnitate. Iar ei s-au ridicat respectuos în picioare și au aplaudat. Există un singur român care a reușit să facă asta: Regele Mihai.
O spun cu părere de rău. Un singur român care a reușit să facă asta. Mi-aș fi dorit să fie măcar doi, la modul fericit trei și, ideal, patru. Dar nu este decât unul singur. Și, din păcate pentru noi și din fericire pentru istoria noastră, are deja 90 de ani.
“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” – Regele Mihai al României
Ciprian – s-a creat confuzia că mesajul meu înseamnă că Regele Mihai este singurul om demn din istoria noastră. Fals. Am spus destul de clar, singurul om care poate să-mi vorbească, în prezent, despre demnitate.
Cred că toate argumentele pro și antimonarhice din zilele noastre gravitează în jurul unor considerente personale asupra unor fapte istorice. Pentru mulți dintre noi, un om mare este un personaj care a demonstrat de-a lungul vieții sacrificiu, eventual și sacrificiul suprem. Un Horia, un Cloșca, un Crișan. În schimb, liderul unui popor, obligat de istorie la atâtea și atâtea concesii, nevoit să rostească în Parlament un discurs la vârsta de 5-6 ani, când îl podideau lacrimile, iar Regina îl împingea spunându-i „Amintește-ți că ești rege și ești fiu de rege!”, un suveran care a preferat morții, exilul, un lider care nu ne-a făcut niciodată, în nicio împrejurare, de râs (și 90 de ani sunt, totuși, ceva vreme) – nu, acest om nu este considerat demn. Și, mai ales, nu știm să ne arătăm aprecierea față de un om încă în viață. Refuzăm să avem eroi. Valorile noastre sunt nițel răsturnate.
Și, revenind de la principii, la principi, care ar fi marea bubă a lui Radu?
Nu vreau sa intru foarte mult in detalii despre persoana. E vorba despre gestul candidaturii unui reprezentant al Casei Legale, care mi se pare non-sens (republica monarhie). Mai mult decat atat, daca ar fi avut vreo sansa (alegerile sunt o stiinta, nu o arta), as fi inteles mai usor.
Si colac peste pupaza si mai penibilul gest ar retragerii „din scarba”, care si daca ar fi sincer, nu arata decat faptul ca decizia de a candida a fost luata in pripa. Sa fim seriosi clasa politica si alegerile nu s-au schimbat subit in cele cateva saptamani in care Principele Radu a fost candidat la presedentie. A fost un PR extrem de prost facut monarhiei romanesti, care putea fi evitat cu mai multa intelepciune.
Si nu, nu gasesc exilul asa o fapta eroica, in timp ce altii au murit prin inchisori si lagare de munca. Poate ei ar putea sa vorbeasca despre demnitate, cel putin la fel de bine ca cineva care desi privat de bogatiile unei vieti regale in adevaratul sens al cuvantului, a trait totusi o viata tihnita, in compania altor „roialitati” din Marea Britanie. Intre timp, stim bine cum se traia in Romania, mai ales daca aveai norocul sa nu faci parte din categoria sociala, intelectuala, religioasa etc. care trebuia.
Da, dar știi, un rege nu are de ales. Ca, de exemplu, să NU fie rege. Ba, de fapt, are de ales, să-și bată joc de ceea ce i-a fost dat. Și avem cazuri în istoria noastră, ba chiar în familia Regelui Mihai.
Eu nu înțeleg acest reproș adus regelui, și anume că a ales să trăiască în exil. Când nu exista altă opțiune. Ba da, exista moartea și astfel suprimarea Casei Regale a României. Asta da alternativă!
printului „Radu”, pardon…
Esti un pic prea sentimentala, da 🙂
Si pentru ca esti si categorica, daca nu ai facut-o deja, citeste si articolul lu Ragazanu: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/regelui-mihai-si-blindului-sau-popor-69369.html asa, ca sa te mai destinzi.
Da, Regele Mihai pare un model, comparat cu politicienii de astazi, dar in mod real, daca stai si analizezi un pic ca personaj istoric a fost mai degraba o victima a vremurilor si un personaj sters, decat un om decisiv sau un model de urmat. E ultima noastra legatura cu o lume (monarhia) care pentru Romania nu mai este relevanta, iar atasamentul nostru fata de Regele Mihai tine mai degraba de o nostalgie, pentru ceea ce ar fi putut sa fie el, dar nu a fost in mod real nicodata. Nu il voi putea pune niciodata pe Mihai alaturi de Carol I sau Ferdinand.
Daca e sa vorbim de intelepciune, „regele” nu ar fi girat niciodata acel simulacru de candidatura la presedentie a printului Paul, un gest deplorabil. Deci nu, in cartea mea, nu poate fi el „singurul”
Aveti mare dreptate,astzi regele nostru a aratat ca este un bun roman.In cateva cuvinte a demonstrat cum poti sa fi demn de tara ta.Sa ne traiasca sanatos si sa mai poata ajuta Romania care este la ananghie.Casa regala trebuie stimata si iubita fiindca a incercat prin tot felul de mijloace sa ajute tara si poporul.