Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate și să nu sune spart. Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate fără să-mi dau ochii peste cap. Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate, iar însăși viața lui să fie argumentul. Singurul om care poate să-mi vorbească despre demnitate este Regele Mihai.
Recunosc, sunt o sentimentală. Și nu doar una care plânge la filme, ba uneori chiar și la știri, ci una care crede, în mod rațional, că sentimentele guvernează lumea. Că, în viață, cele mai importante decizii se iau cu inima. Chiar și mersul istoriei urmează liniile trasate de sentimente – fie ele de frăție sau de ură, de orgoliu sau de umilință.
Pentru o persoană ca mine, discursul de astăzi, din Parlamentul României, al Regelui Mihai, a fost mișcător de munți. Și să miști munții mi se pare mai ușor decât să-i faci pe toți parlamentarii noștri, din toate partidele alese, să aplaude același cuvânt. Dar na, că Regele Mihai a făcut-o și pe asta.
Dacă le-a intrat pe-o ureche și le-a ieșit pe cealaltă, nu știu. Dar măcar pentru o clipă, cineva le-a vorbit fără emfază, fără patetism și fără ridicol despre iubirea de țară, despre datoria față de semeni, despre demnitate. Iar ei s-au ridicat respectuos în picioare și au aplaudat. Există un singur român care a reușit să facă asta: Regele Mihai.
O spun cu părere de rău. Un singur român care a reușit să facă asta. Mi-aș fi dorit să fie măcar doi, la modul fericit trei și, ideal, patru. Dar nu este decât unul singur. Și, din păcate pentru noi și din fericire pentru istoria noastră, are deja 90 de ani.
“Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!” – Regele Mihai al României
