Ca în orice mijloc de criză, fie ea economică sau politică, teoriile despre viitoarea configurație a lumii înfloresc. Mai fanteziste sau mai științifice, previziunile sunt, deocamdată, destul de sumbre. O idee pare să fie comună în toate comentariile analiștilor: așa nu se mai poate.
De aici, însă, perspectivele deviază. Ce înseamnă “așa”? Se prăbușește doar o parte a sistemului sau capitalismul cu totul? Dacă se prăbușește capitalismul, se prăbușește și democrația? Ca indivizi, ce cale ar fi de ales? Ne trezim în continuare dimineața, ne bem cafeaua, plecăm la muncă, ne facem cumpărăturile de la supermarket, ne întoarcem la casele noastre încălzite cu gaz importat, ca și când lumea nu ar sta pe un butoi de pulbere?
Multe dintre teorii sunt luate în râs de scepticii conservatori. Însă, în pofida temerilor noastre și în pofida râsului subtil pe sub mustăți de proprietari prea siguri, lumea se schimbă mereu. Se schimbă și sub nasul nostru. Rămâne de văzut cât de dramatic.
E greu de spus pe ce făgaș ne vom așeza. Istoria l-a contrazis pe Wells, care predevea, în 1940, un stat mondial socialist. Eroarea sistemului au constituit-o, bineînțeles, oamenii. Socialismul este imposibil pentru că asistații, inevitabil, se vor lenevi, muncitorii își vor dori să devină asistați, iar societatea nu va putea produce suficient pentru lăcomia tot mai mare a clasei. Omul e construit să supraviețuiască în modul cel mai simplu pentru el ca individ și va alege întotdeauna calea mai convenabilă.
Din Apus vin semnele apusului capitalismului. Eroare de sistem: lăcomia bogaților. Nu contează cât ai acumulat, ideea e să acumulezi și mai mult, prin toate mijloacele posibile, chiar dacă asta ar însemna falimentarea sistemului. Din nou, eroarea e parte din structura umană: bunăstarea comunității nu înseamnă nimic comparativ cu bunăstarea individului.
Struțo-cămila chineză, socialismul capitalist care xeroxează modele occidentale pe hârtie comunistă, pare să stea momentan în echilibru. Într-un echilibru fragil, dat de izolarea forțată pe care politica chineză a impus-o în anumite direcții.
Dezechilibrele economice, ruptura dintre clase au devenit și mai ascuțite odată cu galopul globalizării. E McDonald’s și pentru american, și pentru neamț, și pentru român, cu amendamentul că, pentru unul, e cea mai ieftină și cea mai nocivă dintre mese, pe când pentru altul e masa de sărbătoare la care-și duce copilul la aniversări.
Criza mondială, începută pe plan economic, începe să se extindă pe plan ideologic. Revin discuțiile internaționalism-naționalism, deviate extrem spre cultura de rasă (vezi cazul Norvegia) și de clasă (vezi cazul Anglia).
Vor reuși actualii lideri mondiali să salveze un sistem care-i avantajează? Pentru orice eventualitate, nu strică totuși să învățăm, fiecare dintre noi, puțină agricultură.