S-a spus că directorul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS), Constantin Chiriac, fură din banii alocați evenimentului. S-a spus că este un festival de mâna a doua, cu spectacole majoritar de slabă calitate și cu doar unul-două high-light-uri. S-a spus că Teatrul din Sibiu monopolizează serile festivalului ca să-și promoveze piesele printre directorii străini de teatre și festivaluri. S-au spus și s-au scris râuri de cuvinte despre FITS. Căutarea google indică peste 260.000 de rezultate la “festivalul internațional de teatru sibiu”, prin comparație cu 195.000 pentru “Klaus Johannis”. A fost principalul atu al Sibiului la candidatura pentru Capitala Culturală Europeană. În acest moment, FITS, cu bune și cu rele, este portavocea promovării Sibiului în țară și în lume.
Seara de miercuri la FITS a pus sub reflectoare spectacolul “Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, al Teatrului de Comedie. Dacă Who’s afraid of the big bad woolf nu vă spune nimic, dacă Virginia Woolf nu vă spune nimic, dacă Edward Albee nu vă spune nimic, dacă nici măcar Teatrul de Comedie nu vă mai spune nimic, atunci aruncăm bomba: în rolurile principale, Ștefan Bănică și Emilia Popescu. Și nu mă refer nicidecum la “Dansez pentru tine”. Să-mi sară snobii în cap cât or vrea, dar detronatul prim-show al României (de “Românii au talent”, firește) a fost principalul motiv de plată a biletului pentru cel puțin jumătate dintre spectatorii de la Sibiu. Spectatori care s-au bulucit literalmente la piesa sus-numită, fără să mai lase niciun locșor neocupat. Cireașa de pe tort: printre ei a sosit, fără să se bulucească, pentru că a avut culoar de trecere, și zâna noastră-a tuturor, Andreea Marin Bănică, soția primului entertainer al patriei. E de fițe au ba?
Mici și cu coada-ntre picioare, noi ăștia care n-am avut privilegiul să apucăm să respirăm în aceeași sală de teatru cu sus-amintiții (da, să se-audă deci acuzele de frustrare), ne-am omorât timpul până la începerea spectacolului “Faceți loc”, Teatrul Luni de la Green Hours. Producție jos pălăria (nu-i așa că și pe asta tot la Pro TV am auzit-o?)! Dintre cele 3-4 spectacole ale Teatrului Luni pe care le-am văzut, toate la diferite ediții ale FITS, aceasta a fost de departe cea mai lucrată. Semn bun, se maturizează și “luni”-știi. Dacă vreți realitate cotidiană, dramă, umor, multi-media, confesiune, pisici, București și Dăbuleni în același loc, asta-i piesa! Dar, neavând nici actorii, nici statutul Teatrului de Comedie, spectacolul a fost înghesuit într-o sală-studio de la Facultatea de Litere. Studio în care ne-am înghesuit și noi, dar și Dragoș Bucurenci. Stea fără mega-audiență, asortată cu teatrul, sala, spectatorii și celelalte. Să ne vedem lungul fițelor.
Important este că toată lumea bună merge la FITS. Dacă nu înțelegeți conceptul de “lume bună”, nu-i niciun bai. Bună sau ne-bună, lumea trebuie să fie zilele astea la Sibiu. E de fițe. E de bine.