După zece ani, d-na Olimpia, de la „Brukenthal”, rupe tăcerea

Fără pretenții jurnalistice (de cronicar al propriei vieți), dar cu aplomb, umor și sinceritate, d-na Maria Olimpia Tudoran-Ciungan și-a scris amintirile, după o carieră prodigioasă, de critic de artă, și șefă a Pinacotecii, la Muzeul Național Brukenthal.

Intitulată „D’ale muzeografiei”, cărticica d-nei Olimpia („de la Brukenthal”, cum am cunoscut-o, la începutul anilor 90) s-a născut, cred, dintr-o neliniște interioară, pe care a purtat-o în suflet, cel puțin după ce și-a încheiat activitatea profesională, desfășurată timp de 40 de ani. Scrise cu nerv, destăinuirile aduc a spovedanie publică. Nu neapărat o spovedanie în înțelesul ei consacrat, ci mai degrabă acela de eliberare interioară de preaplinul cunoștințelor, informațiilor și experiențelor profesionale. Toate, acumulate în câteva decenii, dar nu oarecare. Au fost ultimele două decenii ale vechiului regim, anchilozat, al democrației socialiste, și primele două decenii ale începutului timid și convulsionat al democrației liberale.

Și ce poate fi mai… interesant decât să trăiești la confluența a două regimuri social-politice, între care diferența o face, în primul rând, libertatea omului? Mai ales pentru cineva cu fire de artist, a cărui existență asumă, prin educație și cultură – înaintea altor coordonate existențiale -, libertatea de gândire și exprimare vocațională. D-na Olimpia a avut ambiția și puterea de-a nu-și pune sub semnul întrebării această libertate, nici înainte, nici după evenimentele dramatice intrate în istorie sub denumirea controversată de revoluție. Și a avut de-a face cu destule momente dificile, pe care le-a depășit cu diplomația șarmului feminin, a inteligenței și corectitudinii sale profesionale.

Citind cartea, amintirile d-nei Olimpia, dinaintea dramaticului decembrie 89, mi s-au părut mai senine, decât cele de după. Licențiată în istoria artei, a trebuit să se supună rigorilor „repartizării guvernamentale”, la terminarea facultății. Dar, deși începutul activității, undeva în țară, la un muzeu de istorie, n-a avut nicio legătură cu ce scria pe diplomă, recunoaște că a fost o experiență „foarte interesantă”. Încercările n-au ocolit-o nici după transferul la Muzeul Brukenthal. Era însă acasă, și acasă totul poate fi mai ușor de trecut. La Sibiu, au început și contactele cu specialiști din occident, pe vremea când la conducerea muzeului era Cornel Irimie, despre care nu există muzeograf sibian, evident, mai în vârstă, care să nu vorbească la superlativ. Apoi, în 1982, a fost marea șansă de-a fi bursieră, în Italia. Visul oricărui om de artă, cu atât mai mult al unui critic de artă. Una peste alta, cu realizări și poticneli, amintirile de până în 89 sunt scrise într-o notă optimistă.

Nu același lucru se întâmplă cu cele de „după”, mai ales spre finalul activității. Și nu pentru că d-na Olimpia n-ar fi simțit că societății românești îi trebuiau schimbări majore. Nu. Schimbările au venit, dar cu o mențiune: „Principiul extrem de vehiculat, la vremuri noi, oameni noi, cel puțin în domeniul nostru, al muzeografiei și nu numai, s-a dovedit extrem de riscant” (pag. 111). Este concluzia autoarei după „schimbările majore”, începute odată cu „demiterea directorului general (Alexandru Lungu – n.m.), după sosirea la Sibiu a ministrului (Culturii – n.m.) de atunci, d-na Mona Muscă” (pag. 101). Iată cum tonul autoarei coboară brusc, cuvintele capătă greutăți consistente, dispare seninătatea de până aici.

Am cunoscut, începând din 1990, mulți din specialiștii muzeului emblematic al Sibiului. I-am apreciat și stimat pe acești slujitori ai frumosului. Dar asta n-a însemnat că n-am înregistrat, uneori, și mișcări „seismice”, în interiorul instituției. Niciodată, însă, până la cărticica d-nei Olimpia, nu am avut proba afirmațiilor clare, publice, despre episodul ce a despărțit existența postcomunistă a muzeului în epoca directoratului d-lui Lungu, omul care știa atât de bine să farmece audiența, cu prilejul oricărui vernisaj, și cea de după. Despre acest punct de inflexiune, din existența muzeului, generat de „ostilitățile” începute odată cu vizita d-nei Mona Muscă, acum zece ani, dacă nu mă înșel, n-am auzit decât relatări trunchiate. De data asta, d-na Olimpia rupe tăcerea: „(…) regretabil este un aspect, se pare generalizat pe plan național, acela al grabei, dorinței fățișe de a fi eliminate persoane competente, cu activitate, state vechi în muzeu, spre a face loc noilor cadre aduse de directorul general (e vorba de d-l Sabin Luca – n.m), care credea și probabil crede și acum că muzeografia e o joacă și oricine poate deveni oriunde muzeograf sau, mai rău, șef” (pag. 108). Nu înseamnă că memorialista nu recunoaște punctul nevralgic al administrației Lungu: „Problema Muzeului Brukenthal nu era lipsa de activitate a muzeografilor, ci tergiversarea unor șantiere de reparații generale, pe mai mulți ani, adică un management defectuos” (pag. 109).

Nu sunt eu acela care poate lansa judecăți de valoare despre cele petrecute, în ultimul deceniu, în interiorul celebrului muzeu sibian. Pot doar să apreciez curajul d-nei Olimpia, de la Brukenthal. O doare sufletul, cum se spune, după cele petrecute în instituția de care și-a legat viața, timp de aproape patru decenii. Din păcate, e singura care se destăinuie tranșant și, mai ales, public. De ce? Pentru că, în societatea noastră, tăcerea e ruptă din rai, nu confruntarea de idei sau atitudinea responsabilă în fața unei măsuri administrative. De aceea, îi dau dreptate d-nei Olimpia: „Așa s-a ajuns ca impostura în societatea noastră contemporană să devină o virtute, o mulțime de incompetenți și slab pregătiți profesional să dețină funcții cheie în multe domenii ale economiei, sănătății, educației și culturii, având o unică și importantă preocupare aceea de a îndepărta profesioniștii, care pot cu argumente solide să-i demaște pentru așa zisa lor calificare, expertiză!!!” (pag. 111). Chiar dacă, acum, puțini au asemenea convingeri, gândurile astea merită să rămână scrise. Sunt convins că vor veni, după noi, destui pentru care vor conta. Măcar pentru a înțelege de ce vor fi găsit atâtea baiuri și lucruri slabe, în țara lor.